În pofida dificultăților, limitărilor, greșelilor, indisponibilități adulților din viața mea când eram copil, sentimentul de autonomie m-a protejat de percepția ca traumă a evenimentelor din viața mea . Cred până în adâncul ființei mele că: “Pot face ceva. Sunt în control. Nu îmi place situația în care mă găsesc. Schimb ceva.”
Mă aud zicând ca adult la 40 de ani, când sunt asaltată de nevoi, cerințe, presiuni, mă opresc destul de ușor și verbalizezi: “nu vreau să trăiesc așa. Ce pot schimba?”
Astfel îmi dau seama limpede ca nu plec de acasă, ca nu iau decizii pripite, ca îmi iubesc familia, dar fac anumite schimbări de ton, de comunicare, de îngrijire de sine, limite, odihnă.
Nu vreau să mai strig la copii. Nu vreau să mă simt hărțuită de nevoile altora. Vreau să mănânc la timp mese calde. Vreau să mă pun în pat la 10. Vreau să citesc. Nu vreau să trăiesc la limita răbdării. Ci să îmi asum alegerile făcute.
Când eram mică oboseala adulților era evidentă pentru mine. Părinții lucrau amândoi și ture de noapte la electrocentrală. Nu ne-a lipsit nimic. Nici măcar prezența unuia dintre ei. Dar am devenit hiper atentă la nevoia adulților de odihnă. Într-o noapte trezită de dureri de măsea, am stat o oră sortând să îmi treacă. Într-un final am trezit-o pe mama zicând: “îmi pare rău sa te trezesc dar nu mai pot de durere.” mama mi-a reproșat doar ca am așteptat răbdând și mi-a spus să o trezesc fără grijă dacă se mai întâmplă. Mi-a alinat durerea cu medicament dar am ajuns și la urgențe la dentist. Unde am fost foarte cuminte.
Preiau responsabilitatea adulților, sunt hipervigilenta, și când un lider pare copleșit eu compensez și fac mai mult decât stă în atribuțiile mele. De aceea în contexte de voluntariat, nu îmi găsesc ușor locul pentru ca ori preiau prea multe ori mă abțin să mă ofer pentru ca prea ușor cad în extrema de a-mi asuma mai mult decât pot duce.
La una din companiile pentru care am lucrat discutam des despre valori. Principii de conduită. E ușor să zici cuiva să seteze limite sănătoase dar dacă nu avem o văz comună, setarea limitelor pare mereu o luptă. O luptă de putere, disponibilitate și așteptări neclarificate în continuu proces de clarificare.
Valorile pot fi pune de referință, atunci când resetăm așteptări, dar în principiu pot fi o bază solidă pentru deciziile de bază. Presupunem prea ușor ca valorile sunt bine cunoscute. Dacă nu sunt reafirmate, validate, confirmate… nu își fac efectul.
La masă în weekend vorbeam cu familia despre valorile noastre. Nu sunt noi, ci doar le reafirmăm. Comunicarea deschisă (în ambele direcții) grijă de sine (fizică – odihnă și hrană sănătoasă, spirituală – comunitatea bisericii și rugăciunea, intelectuală – citit, teme, emoțională -povești și timp împreună ) și respectul (părinții nu mai striga, copiii ascultă și răspund). Le-am spus ca am făcut greșeli în toate domeniile, și mi-am asumat responsabilitatea pentru irascibilitate. În același timp am luat decizia să fac mai bine.
În aceleași linii și valorile grupului de lidere momco trebuie verbalizate și întărite. Când mi se cere să fac ceva după ora 9 îmi vine în minte fraza “eu nu pot lucra așa. Ies din grup.” Când nu comunicăm direct și clar la fel îmi vine să zic: “nu pot așa. Eu plec.” Sunt cu un picior afară de 3 ani. De la început. Mi-e drag de co-lidere și le respect. Și când se clarifică situațiile decid și mai stau un sezon. Dar realitatea e ca citesc printre rânduri oboseala fiecăreia și mă trezesc iar ca cu copil care încearcă să își protejeze liderii/părinții compensând. Nu pot trăi așa. Am nevoie de lideri care își asumă rolul deplin, și dau direcții clare în domeniul lor de responsabilitate. Mă trezesc altfel ca preiau prea mult și pe lângă faptul ca are de suferit calitatea muncii mele conform standardelor proprii destul de înalte, și rămân cu un gust de resentimente.
Am autonome. Știu cine sunt. Îmi pot seta limite de grijă de sine, pot comunica. Când ceva devine prea greu, fac o schimbare. Nu sunt blocată în rutina, în decizii luate de altcineva. Există loc de iertare, de sine și de alții, putem încerca din nou, putem crede din nou. Zilele trecute Jackie a făcut nu mai știu ce gafă, când tocmai îi explicasem cum și de ce trebuie să facă ceva. Și-a dat seama și a întrebat: “putem încerca din nou?” Să ai capacitatea să recunoști o greșeală dar să și existe posibilitatea de a încerca din nou, fără frică sau resentimente. Să pășim cu credință în noua șansă. Pe care ne-o oferim reciproc la urma urmei.
Avem autonomie, și noi și copiii noștri. Nu suntem nici victims nici prizonieri. Să privim cu încredere dar în sus și în noi înșine.