Teologia credinței are multe nuanțe. Mulți dintre noi credem în funcție de personalitatea sau mediul cultural în care ne-am dezvoltat. Unii își cer drepturile, alții așteaptă cu răbdare să li se facă dreptate. Sa li se dea partea.
Cu cele mai bune intenții, un tată împărtășește cum fiica lui l-a învățat să apere cu îndrăzneală când ea îi tot repeta ca nu are cancer iar lui îi era o frică ca de moarte în ceasurile în care așteptau diagnosticul final. Care într-adevăr s-a dovedit a fi pozitiv. Fiica lui avea doar o infecție.
Mesajul lui e sa ne rugăm “promisiunea” si nu “problema”. Sa declaram cu credința, cu speranța îndrăzneață, ceea ce cerem lui Dumnezeu. Nu sa ne concentram pe problema, pe frica, pe boala.
Promisiunea care îmi vine în minte e ca “în lume vom avea necazuri, dar Dumnezeu e cu noi”. Isus a fost crucificat, Ioan botezatorul decapitat, oameni plini de credință au suferit grozav de mult. A fost oare credința lor prea slabă?
Și ce ne facem când răspunsul e nu, sau e tăcere?
Soțul meu a avut cancer. Am aflat când încercăm să avem copii. M-am rugat ca domnul să ne dea copii. Și am zis fie voia lui.
N-am rămas însărcinată. Dar am Adoptat. Apoi Soțul meu a avut cancer a doua oară.
Sunt optimistă de felul meu și știu promisiunile domului. Și mă rog cu credință și mulțumire ca și cum aș fi primit. Dar boala și moartea și persecuția, pierderea și dezamăgirea, toate fac parte din lumea decăzută. Nu mă pot lipi cu inima de evanghelia prosperității sau binecuvântării.
Nu meritam nimic și prin har avem viață și parte de iubire și primesc cu recunoștință fiecare și în care nici un membru din familie nu suferă o durere. Fizică sau emoțională.
Cuvintele astea “declar anul binecuvântării, speranței, harului, iubirii …etc” mi se opresc în gât. Doamne, ne-ai promis necazuri și ca vei fi cu noi în durere și suferință. Tu răscumperi orice circumstanță, la timpul rânduit de tine. Fii cu noi. Primim totul ca din mâna ta și ne încredem în tine.