O călătorie la București este întotdeauna copleșitioare. Am încercat să găsesc orice scuză bună pentru a nu merge la #ARFO2019, fără succes însa. Așa că m-am dus.

Nu știam pe nimeni acolo. Am discutat la telefon cu organizatorii conferinței ARFO, și am simțit că trebuie să îi cunosc personal. Am fost atrasă de acest summit cu o forță inexplicabilă.

Anul trecut, conferința ARFO a avut loc la Cluj. Ironic n-am participat, desi era asa de aproape. Era prima dată când auziseam despre ei, și i-am urmarit în direct pe net. 

Jackie era cu noi de doi ani deja. Tocmai ne întorsesem dintr-o călătorie în Franța. Și noutatea adopției trecuse. In vară ne reatestamsem pentru a adopta o suroiară și mă simțeam destul de încrezătoare în ceea ce privește resursele și sistemul meu de suport. Am găsit un ritm și era bine.

Urmărind summitul live, am fost surprinsă să mă trezesc atât de inspirată, conectată și atât de implicată emoțional în sesiunile plenare transmise în direct.

Un an mai târziu suntem într-un loc atât de diferit. Încă așteaptăm să adoptăm al doilea copil. Între timp am publicat și o carte. Și m-am conectat mai mult cu familiile din Cluj care au adoptat în ultimii ani, mai ales după ce s-a încheiat sprijinul nostru după adopție, sprijin oferit de profesioniștii de stat. Mi-am dat seama mai acut de cât de flămânzi suntem pentru comunitate și sprijin reciproc.

Așa că anul acesta m-am prezentat în București, cu un rucsac plin de cărți și o inimă plină de speranță. Am zburat acolo și a fost lin și rapid. Am fost întâmpinată cu căldură și amabilitate. Și astfel a început călătoria, un maraton plin cu sesiuni si ateliere de studiu.

Am ascultat povești de la oameni care au depășit cele mai întunecate circumstanțe ale vieții, crescând în orfelinatul anilor 80, oameni care acum slujesc acum ca profesioniști, adolescenții cu traume. 

Am fost încurajată și inspirată de multe-multe familii adoptive care și-au împărtășit poveștile și un număr incredibil de americani din toate părțile, care au venit în România în urmă cu două decenii, au construit relații, au învățat limba și au servit și i-au iubit pe orfani, și pe cei care au grija de orfani, în toată această perioadă, în diferite capacități. Ce mărturie de iubire!

Înainte de a împărtăși câteva idei de înțelepciune pe care le-am adunat de la atelierele la care am participat, trebuie să afirm tare și limpede că o trăsătură comună care m-a atras la acești oameni este smerenia. O așa amabilitate, abordabilitate, seninătate … toate încorporate cu profesionalism și inteligență aplicată. Adesea fac referire la site-ul ARFO pentru cele mai bune articole și cercetări documentate, bazate pe legile actuale, mai ales că legile privind protecția și adopția copilului sunt modificate și îmbunătățite în fiecare an.

ARFO are un vis: ca fiecare copil să beneficieze de dragostea, sprijinul și siguranța apartenenței la o familie.

Și dacă simțim că începe să ne placă să fim apreciați de oameni, să ne construim această imagine a oamenilor buni, admirabili: Stop! E timpul să coborâm din lumina reflectoarelor, să ne resetăm. Și să ne reevaluăm motivațiile cu care lucrăm și să ne aliniem la viziunea lui Dumnezeu și la inima Lui.

În acest an am citit această carte extraordinară „Conectarea cu copilul” și la un atelier la care am participat am revizuit și am consolidat ceea ce îmi însușisem deja citind cartea. Răspunsul IDEAL (acronim) în disciplinarea sănătoasă și înțeleaptă. Abordarea disciplinară care funcționează cel mai bine cu copii vulnerabili presupune să:

• Intervii rapid
• Clarifici așteptările
• Oferi alegeri simple
• Prezinți consecințele
• Oferi instruire imediată și ocazia “repetării” = “hai să încercăm din nou”
• Exersezi și iar exersezi
• Ții copilul lângă tine
• Îl lauzi pentru reușite

Alina de la Rise Together ne-a ajutat să practicăm conceptele astea. Și ne-am distrat.

Înainte de summit, a existat o pre-conferință axată pe traume. Totuși, săptămâna trecută am avut o conversație lungă și bună cu doi adulți (cumnatul meu și sora lui) care au fost adoptați ca bebeluși și au trecut prin ani buni de terapie. Profesioniștii de la summit au confirmat ce mi-a împărtășit cumnatul meu. Trauma trăiește în corp, nu în memoria minții. Experiențele traumatice nu ies la iveală în modul în care majoritatea oamenilor accesează amintirile; ele sunt declanșate. Așadar, în loc să întrebăm cu exasperare „Ce era în capul tău [când ai făcut asta]?!” noi, ca părinți trebuie să păstrăm o minte deschisă și o inimă deschisă față de copiii noștri. Ne va ajuta pe noi și pe ei să depășim împreună greutățile, prin compasiune.

Am învățat să ne concentrăm pe cine pot deveni copii noștri. Și, în timp ce am stat acolo în acest atelier găzduit de Nathan, am realizat că este exact ceea ce am făcut fără să știu, prin cartea pe care am scris-o pentru Jackie.

• Simțim cu inima lui Dumnezeu
• Privim cu ochii credinței
• Ne imaginăm ceea ce poate fi
• Rostim lucruri pozitive ca să le creăm
• Nu ne dăm bătuți niciodata

În mod intenționat, ne putem ajuta copiii să-și construiască stima de sine sănătoasă (așa cum povestea și Costel).

Lucruri grozave sunt la orizont … ne-am conectat cu oameni care simt ca noi. Iar noi suntem dispuși și disponibili, și Dumnezeu va deschide drumurile, după cum crede El de cuviință.

În ultima zi, am avut privilegiul să-mi împărtășesc inima cu publicul larg! Simțindu-mă onorată de această oportunitate. Toți cei ce au împărtășint au perspective și misiuni încurajatoare. Eu ajung pe scenă în minutul 59. În povestea mea menționez că, atunci când am decis să adoptăm acum 6 ani, cu trei ani înainte să ne întâlnim cu Jackie (am decis să adoptăm chiar în perioada în care ea se năștea), am început să ne rugăm pentru trei lucruri: 

• ca Dumnezeu să pregătească mintea noastră, ca să fim părinți capabili și înțelepți, 
• ca El să ne pregătească inima pentru a primi un copil în viața noastră și pentru a o iubi bine 
• și ca El să o protejeze, să o păzească. Iar Dumnezeu a răspuns rugăciunilor noastre cu generozitate.

Ne rugăm la fel pentru sora cea mică.