Se vorbește mult despre trauma in mediul adopției. Si bine se face, pentru ca prea s-a tăcut pana acum.

Trauma e diversa, si fiecare o percepe, o trăiește si o procesează altfel. Nu vorbesc dintr-un punct de vedere certificat profesional, ci intuitiv, ca om care a trăit intre oameni. Si ca părinte adoptiv care încearcă sa învețe si sa înțeleagă mai bine.

Parintii mei m-au crescut intuitiv. Corectând in funcție de propriile trăiri si experiențe din copilărie, corectând prin credința. Au greșit onest si umanitatea lor mi-a dat mai mult curaj si credința decât daca ar fi exercitat intelepciune părintească din carti exclusiv. Generația mea e copleșită de atâtea tehnici si sfaturi, judecată si competiție. Sa ne ferim de perfecționism. Luam ce-i bun. Adaptam si ne adaptam. Trăim vulnerabil.

Trauma, care este, si toti copiii adoptați au de procesat si de vindecat traume multiple, nu este si nu trebuie sa fie un monstru din dulap. Este o rana. Mai mult sau mai puțin evindenta.

Noi, ca parinti adoptivi, avem privilegiul si oportunitatea sa recunoaștem trauma, sa o bandajam, sa o dam cu alifii, si sa ajutam copilul sa isi trăiască viața din plin, cu rana tot mai cicatrizata in timp. O sa mai doară, o sa se mai deschidă. Dar asta nu Înseamnă ca o scoatem in evidentă zilnic, nici nu o deschidem, nici nu o împungem sa vedem daca mai doare. In același timp nici nu ne purtam ca si cum n-ar fi.

Orice rana fizica poate fi luată ca exemplu. Cu rănile fizice ne e mai usor sa ne purtam logic si înțelept.

Deunăzi am citit perspectiva unei fete demult adoptate care se săturase de presiunea de a fi recunoscătoare pentru ca a fost adoptată, si de a sărbători adoptia. O înțeleg. Ieri m-am gandit la cat de deplasat ar fi sa se aștepte de la mine recunoștință veșnica si verbala, des exprimata, ca m-a luat in căsătorie soțul meu. Ce favoare, nu? Într-adevăr, impreuna viața ne e mai frumoasa, mai colorata, împlinita si plină de iubire. Chiar deunăzi i-am spus cat ma bucur ca el, un om asa minunat, e soțul meu. Si complimentul si recunoștință mea l-au umplut vizibil de bucurie. DAR! Ce greu, urat si nepotrivit ar fi ca el sau altii sa vâneze mereu o astfel de atitudine din partea mea.

Dumnezeu ne-a dat libertate. Si tocmai in libertatea conștiinței, vieții si alegerilor noastre, tot ce oferim sau primim neforțat are valoare si gust.

La fel si vindecarea. Vindecarea traumelor. Scopul meu in viața nu e sa vindec traumele altora. Ci sa-i iubesc deplin si liber, cu intelepciune, cu bucurie, cu răbdare. Vindecarea o face Altcineva.