Podcast

Petrec serile răspunzând la întrebări. E un timp bogat de conectare cu fetele mele. Recunosc ca îmi place sa am o audiență așa captivată de ce am de zis. Doar ca setea lor e de nestăvilit. Întrebările curg, inima si mintea lor se umple. 

Nu mereu am energie sau cuvinte sa Le fac pe plac. Si conversațiile noastre pot dura si cate o ora intensa de discuții. Ies din camera lor sfârșită, ca si cum am dat tot ce am avut mai bun, si nu mai e nimic de zis pe lume. 

Conversațiile cu fiicele mele m-au inspirat sa încep un Podcast. As dori sa rămână si pentru posteritate. Credința cu care le vorbesc le mișcă pana in măduva oaselor dar informația, la fel de valoroasa, se risipește. Îmi doresc sa rămână bucata asta de înțelepciune ce trece prin mine inspirata de nevoile curente ale copiilor mei. 

Am trăit destul sa realizez ca multe lucruri se uita. Si eu le uit, si ele. 

Fiica mea cea mare frizează cu adolescenta. Are o personalitate puternica si m-a restructurat, ma dărâmat si reconstruit de multe ori. Copiii au efectul acesta asupra părinților. Am moștenit de la mama o inima smerită. Reușesc ușor sa ma aplec Si sa îmi recunosc lipsurile si sa cresc din realizarea a cât de puțin știu, fac sau pot. In aceeași măsura, am o încăpățânare maxima care se ridica la fileu. Fiica mea imi servește mingi cu putere. Iar eu i le întorc. Nu ca sa o dărâm. Ci ca sa o ajut sa crească. Sa o întâlnesc acolo unde e. Si sa ii arat ca are o mama puternica, ca si ea.  

Unele lucruri pe care le face sunt sâcâitoare. Întrebările egocentrice care nu se mai termina. Când suntem copleșiti, stresați sau nervoși, ea pune întrebări. 

I-am zis săptămâna trecută: “îmi pare rău ca nu suntem mereu disponibili sa îți răspundem după setea ta de cunoaștere. Întrebările tale sunt sâcâitoare când noi nu avem disponibilitatea necesară sa îți răspundem. Când tu pui întrebări, de fapt cauți sa te conectezi cu noi. Si aceasta nevoie a ta e valida. E relevantă. E onorabila. Pe măsura ce ne conectam stângaci, in măsura in care putem, cât si cum putem, oprindu-ne din alergare, lăsând agenda noastră de Adulți deoparte si vânzând-te pe Tine, sper ca setea ta sa fie stamparata îndeajuns cât si tu sa ne vezi pe noi. Ca te iubim cu toată inima, si curajul si determinarea. Si îți vrem binele. Chiar si atunci când decidem pentru tine lucruri care nu-ți convin.” 

Am văzut-o cum se relaxează. Umerii, fata, ochii. Validându-i tendințele naturale, personalitatea, recunoscând in ea ce a pus Dumnezeu, pentru un scop mai măreț decât înțelegem noi acum, si ea ne-a întâlnit acolo unde suntem noi confortabili in introsoectie si prin tăcere, acceptând si meditând la ce i-Am spus. 

Desigur ca mâine iar ne ia valul cu întrebări si provocari de status Quo. 

Eu la vârsta ei învățasem sa ma strecor printre Adulți. Sa nu fac valuri pentru ca majoritatea adulților nu aveau capacitatea sa înțeleagă sau sa audă cate ma frământau sau stiam deja. M-am simțit subestimată toată Copilăria. Dar subestimarea asta a fost ca o pelerina de invizibilitate. M-am simțit protejata in ea. 

Vorbim des despre cât de diferite suntem, eu si Jackie. Cum Copilăria mea a fost vast diferită de a ei, ca si context politic si social, oportunități, rutina zilnică si accesul la informații. Similitudinea cu cei din jur, percepția bisericii sau a credinței. Si nu in ultimul Rând personalitate. Eu sunt introvertită, cu putine de zis, confortabila in invizibilitate. Jackie e extrovertită, ii place sa se exprime, sa fie văzută, sa fie auzita. Sa aibă mulți prieteni. Eu nu. Si iată, doua extreme, le discutam rațional iar diferențele dintre noi observate cu fascinație, ne apropie de fapt. Ne privim reciproc cu drag si încântare, de cât de diferite suntem si totuși ne leagă o dragoste puternica. Mama si fiica.