A nins de un metru. Azi comandam ultimele lucruri necesare pentru casa în progres. Îl las pe Conrad lângă Dedeman și merg s-o iau pe Jackie de la școală. Îmi propun o atitudine jovială, senină, caldă. E o zi bună de altfel. Dar aș vrea să transmit liniște și siguranță copiilor mei, în tumultul asta al vieții, cu casa în construcție, și fără planuri de vacanțe.
O iau pe Jackie și mergem la mașină. Avem de așteptat jumătate de ora să iasă si ivy din aceeași curte. Povestim, ne ținem de mâna, Jackie e ca de obicei, plină de entuziasm.
Intrăm amândouă în spate în mini-van că e mai mult loc să stăm de vorbă. Dupa 2 minute observ că bretonul ei stă ciudat. Se mai sucește el ciufulit. De la vânt, de la căciulă. Îl dau într-o parte și devine evident că a fost cumva scurtat. E ca un dinte lipsă într-o dantura dreapta. Sunt 3 cm tăiați din lungime, și cam 2 cm lățime.
O întreb ce s-a întâmplat. Îmi mențin curiozitatea. E aproape hilară situația. Îmi vine să râd. Ea răspunde că nimic. O întreb direct dacă și-a tuns bretonul. Cu o fața calma, îmi răspunde că nu. De câteva ori zice foarte convingător că nu. Ca Petru înainte sa cânte cocosul, de trei ori. Doar că parul din frunte evident a fost ciopârțit.
Îmi trece prin cap gândul ca poate ivy a intrat cu foarfecele în timp ce Jackie dormea. Doarme cam tun. Dar nu era tuns dimineața. Mă uit la ea calm și zic: “minciuna are picioare scurte. Si când e evident adevarul, minciuna nici n-apuca sa pornească din loc”. Zic: “ți l-ai tuns tu sau ți la tuns cineva. Că păr în frunte nu mai ai.”
Sta blocată ca o căprioară prinsă in lumini. Se chinuie. Se strofoacă să încropească un răspuns. Aștept. Liniștea e deranjant de apăsătoare… pentru ea. Îi spun “adevarul e așa de ușor! Nu trebuie sa te chinui sa îl inventezi și apoi sa îl acoperi. Spui ce s-a întâmplat și gata. Minciuna e o povara greu de dus.”
Câteodată mă întreb daca prea i-am dat importanță minciunii. De la trei ani vorbind despre Biblie, cele zece porunci, despre Adam și Eva, despre minciună și adevăr, așa obiectiv, educational. Pare că înțelege de fiecare dată și totuși atracția față de minciună nu o înțeleg. O fi un experiment să vadă cât de departe ajunge minciuna sau cum reacționam noi. Cel mai tare ma doare erodarea încrederii. Cu cat devine mai expertă cu atât încrederea mea în abilitatea de a o crede scade. Și greu ne va fi amândurora fără încredere.
Vorbim și despre asta. Încă Evelyn spune adevarul nonșalant. Și mă doare că mi-e mai ușor s-o cred pe cea mica și relativ nouă în familie, decât pe fiica mea mare cu care am o relație solidă de ani de zile. Când vin la mine să mediez ceva, de obicei faptele nu sunt clare: cine ce a făcut. Amândouă se contrazic, una din ele nu spune adevarul. Iar ivy învață repede când minciuna își câștiga teritoriul.
Ca la desene animate, Jackie spune deodată Si repede:
— l-am tuns in pauza!
— de ce? întreb eu.
— Ca îmi place cum îmi stă asimetric. (Excent răspuns!)
— De ce n-ai spus așa din prima?
— Că mi-era frică că mă cerți.
— Draga mea, părul e păr. Crește. De tuns te-ai mai tuns singură și n-a ieșit prea bine. Dar cea mai mare tristețe a mea e că ai persistat în minciună. Și dacă e sa te cert, de minciună te cert. Nu că te-ai tuns în pauză la școala.
Am ramas mult pe gânduri. Ce-i de facut? Am întrebat-o cum s-o ajut să scape de obiceiul ăsta prost de a minți. Mi-a spus să încerc s-o mint și eu… “Pufoai! Nici prin gând nu mi-a trecut asa ceva. Jackie, minciuna are gust bun la început și apoi e otrăvitoare. Nu îmi pot spurca gura cu neadevăr. Nu pot! Am nevoie ca cei din jur să poate avea încredere în mine. Minciuna șterge toate limitele. Dacă nu avem încredere unii în alții, nu avem nimic! Mi-e și frica să mă gândesc cum ar fi să trăiesc in minciuna. Ce povara. Ce griji!”
Îmi fac procese de conștiință. Am fost prea tranșantă cu păcatul? I-am dat minciunii prea multă importanță? Am reacționat prea dramatic la minciună?
Am întrebat-o pe mama ea ce făcea când noi mințeam. Ne certa, ne corecta sau ignora problema? Nu-și amintește. Zicea ca pe ea o enerva că vorbea singură. Adevarul e că eu eram o mută ca și copil. Dar sincer nu aveam nimic de zis. Și bunica mea imi zicea ca stau ca un par și ca sunt o muta. Astea sunt singurele jigniri de la ea. Tata era un mut și un supărăcios. Cu el seamăn. Am făcut eforturi conștiente sa o pun pe pace pe mama, să voluntariez informații, sa o țin la curent, sa îi împărtășesc ce se întâmplă cu mine. Mi-a prins bine acest exercițiu din adolescență. Eu n-aveam nici o grija, dar discreția mea o îngrijora pe mama.
Întrebarea rămâne: nu doar cum ne debarasam de acest obicei, aceasta tendința de a minți si a vedea cat merge, sau cum reacționează adulții, ci mai important: cum zidim împreună o relație de încredere.
Părinții mei sunt oameni integri și ma pot baza pe compasul lor moral. De asta, libertatea lor de a trece peste cuvântul meu de a nu ascunde dulciuri cu copiii mei, și a nu-i lasă nesupravegheați pe internet, mă lasă mască. Lupt pe două fronturi, să îi conving și pe ei și pe copii de pericole și de importanța ascultării.
Cu toții am mai fabricat câte o minciuna. Eu ma roșeam toată și mă simțeam zdrobită de povara minciunii. Prea complexă și prea multe griji pentru nimica toată. Strategiile mele de părinte nu dau roade pe cont propriu. Am nevoie de Dumnezeu în schimbarea inimii ei. Și îmi rămâne prea clar în minte îndemnul ca Dumnezeu ne câștiga cu dragoste, nu cu pedeapsă. Avem un drum lung în față. De a corecta în dragoste. Sper să ajungem cu mintea întreagă la destinație.