Am avut un weekend tensionat cu temele la mate. Simțul resopnsabilității, exacerbat la mine, dezechilibrează, dacă nu sunt atentă, responsabilizarea celor din jur.

E ușor să lași pe altul să facă, mai ales dacă te poți baza că face bine și la timp. în mediul profesional a te înconjura cu oameni de încredere și harnici este cea mai mare binecuvântare. Relația de cuplu însă este de cursă lungă. Vrem nu vrem ne vedem și în perioadele mai dezorganizate sau leneșe, și traim împreună cu rezultatele muncii noastre. Și suntem într-un continuu dans de a pasa și prelua responsabilități de familie. Nimeni nu vrea să fie manager însă, și să se ocupe de delegat treburi.

Săptămâna asta Conrad m-a provocat să nu mă bag deloc în treburile școlare ale lui Jackie. Cred că și ea e bucuroasă că o las în pace. Om vedea noi ce iese. Se ambiționeaza uneori și întrece orice așteptări, însă efortul susținut este o altă poveste.

Își face singură pranzul. Își alege hainele. Își pregatește singură ghiozdanul. Azi aproape că a uitat să își pună acuarelele. Și are două ore de arte vizuale. Mi-a zis ca nu le-a gasit, chiar înainte de culcare, când deja dădusem stingerea. Dimineață le-am scos la vedere pe masă. A plecat cu tot cred. Nu știu.

…iar “nu știu” e un cuvant magic pe care mamele trebuie să-l practice. Cu cea mică îl practic jucăuș și ea se autosesizează și găstește răspunsurile. Cu greșeli mai mari, cu teme nefăcute, cu ghiozdanul nefăcut, cu pranzul neîmpachetat, cu adidașii de sport uitați… și totuși, greșelie astea sunt mici comparativ cu viața de adolescent sau adult. Ne mănâncă limba să intervenim, și totuși să ne ținem gura închisă, zâmbind încurajator, poate fi mai benefic pe termen lung decât credem.

Nu vreau să cicălesc. Deja cu exercițiile de spate, față de care am o relație ambivalentă, de care mă detașez, și totuși încerc să mențin o atitudine încurajatoare, pozitivă. Până acum a mers, majoritatea timpului… dar nu sunt consecventă. Mai intreb uneori, mai reamintesc, mai ofer alternative, mai fac și eu exerciții cu ea. Totuși, săptămâna asta mă țin de hotărârea lui Conad și nu mă bag la teme deloc.

Draga mea Jaclyn crește repede și își dă seama că a fi adult e o capcană… de responsabilitate și griji. Dar nu există datul timpului înapoi. Există doar bucuria în prezent.

Mă abțin. Este un exercițiu grozav pentru părinți să îi lase pe copii să simtă disconfortul responsabilizării. Dar cu cât îl amânăm, cu atât e mai inconfortabil. Așadar, să nu lăsăm pe mâine ce trebuie însușit astăzi.