Nu exista un timp ideal pentru a te îmbolnăvi. Poate doar învățătorii își “programează” câte o săptămâna de febră și odihnă la pat, pentru vacanță. Corpul are abilități supranaturale să reziste cu adrenalină până în weekend sau până la concediu.
Ca mamă mi-a trecut prin minte: “hai, mai rezista o zi si apoi te poți îmbolnăvi”, atât pentru mine cât și pentru ai mei.
Dar dacă e serioasă treaba, uităm de circumstanțele vieții și ne concentrăm deplin pe ce e de făcut.
Când diagnosticul de cancer a revenit în viața noastră, eram la capătul puterilor cu drumurile la medici cu una din fiice. Soțul meu a avut cancer acum 9 ani. Apoi pe neașteptate ne-am izbit de același diagnostic. Au trecut 2 ani de atunci. Am făcut tot ce ține de noi, și acum soțul meu e cât de bine se poate în circumstanțele date, dar s-a născut în mine atunci o frică latentă de boală, de pierdere, pe care până nu am confruntat-o, mi-a furat din bucurie.
Eu n-am fost decât o dată bolnavă ca și copil. Familia mea nu umbla pe la doctori decât pentru vaccinările anuale. Ne dregeam repede. Acum ca mama și soție, îmi port familia pe la toate sălile de așteptare. Pentru soț sunt esențială ca navigator de birocrație și traducător. Îl văd și îl simt cum se sprijine pe mine. Simt o bucurie la fel de mare când își face analize singur ca atunci când nu ies asudată de plânsul și frica copiilor de injecții.
Aparținătorii trec prin propriile traume, și nu simt ca au permisiunea să se plângă. Sau să se simtă copleșiți. Viața ca aparținător nu e ușoară. Uneori mi se pare mai greu să fii pe margine, să îți frămânți mâinile, să încurajezi, să alini, să empatizezi, și să găsești loc de parcare ca apoi fuga acasă să faci de mâncare, și teme.
Așa am ajuns eu sfârșită de puteri, ascultând o minciună sfruntată, ca nu mă rog bine poate. De asta ne luptăm cu boala. O minciună! Boala vine și trece. Boala vine și stă. Boala vine și fură. Dar noi nu ne mai rugăm să ia Domnul boala ci să îl simțim prezent cu noi în acest drum. Dacă este voia Ta, vindecă. Tu poți totul. Dar nu îmi pot ține respirația și nu pot negocia ca la piață binecuvântarea. Nu așa am fost creată să fiu. Mi-e pe dos. Dar pot să intru în lumină și să mă bucur. Că în ciuda durerii, îngrijorării, fricii, tu Doamne ești cu noi toți. Parcă a ajuns durerea la os și am plesnit pe undeva pe dinăuntru. Mintea mea a făcut clic dincolo de realitate.
Începusem cu așteptarea fiicei mai mici să fie adoptată. Și tare m-a făcut confuză procesul. Nu mai știam ce să mă rog. Să mă țin cu dinții de planul meu sau să îl las în grija Domnului. Dar dacă îl las în grija Domnului e ca și cum nu m-aș mai gândi. Nu mi-ar păsa. Să te rogi Domului cu mâna deschisă. Să te rogi cu mulțumire ca și cum ai și primit. Ce minunat. Ce fantastic! Uneori m-am rugat bine, alteori m-am rugat ca o nebună. Cu disperare. Cu durere sfâșietoare. Cu frică ca de moarte că o fiică pe care nu o cunoșteam dar o iubeam, urma să crească departe de sora ei. Dar eu cred că Dumnezeu a primit toate rugăciunile mele. Că în ele spuneam adevărul. Și El e Adevărul. Iar atunci când spunem adevărul îl simțim pe Dumnezeu cel mai aproape.
Ca mamă am renăscut. Sunt un alt om, un strat de piele peste omul copil Violeta, care este la fel de reală și vie. Îmi amintesc ca ieri momente care m-au definit. Cu suflet bătrân m-am născut, și am văzut lucrurile clar de când mă știu.
Sunt tot eu. Și totuși alta.