Nu pot să nu fiu eu. Chiar și când sunt conștientă cum apar pe din afară, și ceva în mine mă înghiontește să fiu mai caldă, mai veselă, mai primitoare. Dar eu stau, puțin stânjenită, ca și eu, ditamai adultul, în situații noi, sunt rușinoasă. Dar nu mi-e rușine de rușinea mea. Poate când eram copil mă simțeam nițel vinovată. Dar acum mă relaxez în timiditatea mea. Am aflat ca din afară se vede ca încredere de sine. Deseori n-am nimic de zis. Dar liderii cică ascultă întâi și apoi vorbesc. Iaca din defectele percepute ca defecte, iese adevărul ca natura mea de fapt mă pregătea să fiu lider. 

Și când venind în vizită la asistenții maternali, flamandă să ascult, să cunosc, să înțeleg, ascult mai mult decât vorbesc. Și asta mă face o companie plăcută. Nu stau mută, inconfortabil holbându-mă, dar discreția mea pare ca o atrage încet pe fiica mea. Să vină ea la mine în ritmul ei. Și eu să o primesc. Se lipește de mine și simt cum energie de bucurie și drag sunt transmise către ea. N-am venit să îi iau. N-am venit să sorb viața din ea, sa-mi valideze ea valoarea, sau rostul, ci să îi dau din atenția mea, energia și iubirea mea. Sunt stângace în exprimarea afecțiunii. Oh, dar stângăcia este minunată, și îl face pe cel de lângă, în stângăcia lui să se simtă văzut, înțeles, acceptat. Nu e competiție de perfecțiune. Nu trebuie să spunem lucrurile corect, ci să fim prezenți, și să mergem împreună.