Când diagnosticul de cancer a revenit în viața noastră, eram la capătul puterilor cu drumurile la medici cu una din fiice. N-am fost decât o dată bolnavă ca și copil. Familia mea nu umblă pe la doctori deloc. Ne dregeam repede. Acum ca mama și soție, îmi port familia pe la toate sălile de așteptare. Pentru soț sunt esențială ca navigator de birocrație și traducător. Îl văd și îl simt cum se sprijine pe mine. Simt o bucurie la fel de mare când își face analize singur ca atunci când nu ies asudată de plânsul și frica copiilor de injecții. 

Aparținătorii trec prin propriile traume, și nu sunt ca au permisiunea să se plângă. Sau să se simtă copleșiți. Viața ca aparținător nu e ușoară. Uneori mi se pare mai greu să fii pe margine, să îți  frămânți mâinile, să încurajezi, să alini, să empatizezi, și să găsești loc de parcare ca apoi fuga acasă să faci de mâncare, și teme. 

Așa am ajuns eu sfârșită de puteri, ascultând o minciună sfruntată, ca nu mă rog bine poate. De asta ne luptăm cu boala. O minciună! Boala vine și trece. Boala vine și stă. Boala vine și fură. Dar noi nu ne mai rugăm să ia domnul boala ci să îl simțim prezent cu noi în acest drum. Dacă este voia Ta, vindecă. Tu poți totul. Dar nu îmi pot ține respirația și nu pot negocia ca la piață binecuvântarea. Nu așa am fost creată să fiu. Mi-e pe dos. Dar pot să intru în lumina și să mă bucur. Ca în ciuda durerii, îngrijorării, fricii, tu doamne ești cu noi toți. Parcă a ajuns durerea la os și am plesnit pe undeva pe dinăuntru. Mintea mea a făcut clic dincolo de realitate. 

Începusem cu așteptarea fiicei mai mici să fie adoptată. Și tare m-a făcut confuză procesul. Nu mai știam ce să mă rog. Să mă țin cu dinții de planul meu sau să îl las în grija domnului. Dar dacă îl las în grija domnului e ca și cum nu m-aș mai gândi. Nu mi-ar păsa. Să te rogi domului cu mâna deschisă. Să te rogi cu mulțumire ca și cum ai și primit. Ce minunat. Ce fantastic! Uneori m-am rugat bine, alteori m-am rugat ca o nebună. Cu disperare. Cu durere sfâșietoare. Cu frica ca de moarte ca o fiică pe care nu o cunoșteam dar o iubeam, urma să crească departe de sora ei. Dar eu cred Dumnezeu a primit toate rugăciunile mele. Ca în ele spuneam adevărul. Și El e adevărul. Iar atunci când spunem adevărul îl simțim pe Dumnezeu cel mai aproape. 

Ca mamă am renăscut. Sunt un alt om, un strat de piele peste omul copil violeta, care este la fel de reală și vie. Îmi amintesc ca ieri momente care m-au definit. Cu suflet bătrân m-am născut și am văzut lucrurile clar. Îmi amintesc degetele de la picioare în sandalele roz, rugând pe gardurile de metal la țară la Pechea. Avem 2 ani atunci. 

Sunt tot eu. Și totuși altă.