Etnia

La început de Martie, la ora de educație civică, Doamna Învățătoare a invitat-o pe fiica mea mai mare să își spună povestea. Doar dacă vrea. Adopția nu e un secret acasă, în cartier, în biserică sau la școală. Modul natural în care tratam această parte din povestea noastră a fost transmis ca atare mai departe. Nu-i nici bine nici rău. E provocator uneori, e trist, e o binecuvântare, e o bucurie. E un amestec de multe emoții, ca viața. 

Invitația a fost acceptată cu toată inima. Fiicei mele îi place să povestească, îi place să capteze atenția prin discursuri coerente și bogate. Cum zice si tata: “e o artistă”. 

Și așa a stat ea în fața clasei și și-a spus povestea, de la abandon la noua familie, și toate detaliile dintre. Că a fost captivantă e puțin spus! Spre sfârșit, ca un vorbitor dăruit, le-a captat din nou atenția anunțând că le va împărtăși un secret, ceva ce nu le-a mai spus până acum. Și, draga de ea, a declarat fără sa-i tremure vocea ca ea e de etnie romă. Și uneori i-a auzit făcând comentarii jignitoare la adresa etniei. A completat: “uitați-vă la mine. Sunt eu agresivă? Sunt eu urâta? Nu. Și totuși sunt de etnie romă.”

A avut o îndrăzneala extraordinară. Nu știu dacă am mai fost vreodată așa de mândra de ea. Vocea ei, claritatea cu care se exprimă si numește emoții, situații, așteptări, limite… e o minune de 9 ani. 

Hotărârea ei de a-și asuma partea asta din identitatea ei, de a vorbi curajos, de a educa civic colegii de clasa a treia… mi-a făcut cadou de mărțisor. Toate conversațiile noastre care uneori păreau seci sau inutile iată că dau roade. Dacă nu i-as fi spus (târziu) acum trei ani, trei ani după adopție când avea 6 ani, despre legătura ei cu etnia rromă, cu timpul ar fi fost tot mai complicat. Și atunci fost o conversație șocantă si dureroasă, cu multe întrebări ulterioare, însă era încă îndeajuns de inocentă, și cu mintea și inima tinere, cât sa integreze informația ușor.

Dar în final și la urma urmei, de ce a fost o conversație grea la 6 ani? Mai grea decât cea despre adopție începută si abordată des de la 3 ani? 

În primul rând că n-am crezut ca e o mare scofala si am menționat etnia la început de câteva ori, ca un fapt nesemnificativ pentru noi. Nici nu înțelegea ce înseamnă pe la 3 ani. Dar de fapt nu înțelegea nici adopția, dar circumstanțele mutării de la asistenții maternali, vizitele asistenților sociali, schimbarea numelui, toate ne-au forțat și oferit contextul să tot lămurim situația noastră. 

După încuviințarea adopției, jumătate de an n-am adus vorba de adopție. Am uitat cu toții. Devine un fapt secundar și viața se întâmpla. Și e bine si așa. Ne dăm seama câta iubire ne împletește împreuna și modul cum am devenit o familie nu ne definește în esență. Dar tocmai ca și noi și ea am uitat, când a venit vorba de adopție, noi adulții am accesat memoria ușor. Fiica noastră s-a panicat. “Ce adopție?” I-am (re)spus ca e adoptată, și părea îngrijorată. “Dar ce înseamnă?” Am făcut referire la amintirile recente si s-a lămurit si liniștit. De atunci am făcut un efort sa aduc în discuție trecutul, miracolul adopției, bucuria că am găsit-o, privilegiul să fim părinții ei. Și în plus, ne-am hotărât să adoptam din nou. Observând procesul și pașii, de unii și-a amintit, pe alții i-a parcurs pentru prima dată ca și primitor de copii. Ca și gazda. 

Am mai spus povestea, dar zilele astea m-am gândit la similitudini si diferențe. 

Vorbind natural despre adoptie acasă, fiica noastră le-a povestit și copiilor la grădiniță despre adopție, cu pasiune si har. Când am luat-o după program mi-a spus ușor deranjată: “mami, copiii de la grădi’ se laudă că și ei sunt adoptați”. Am știut atunci ca eram pe drumul cel bun. Frica mea pentru suferința ei posibilă de excludere pe considerentul că e adoptată s-a risipit. Ea avea la 5 ani vocabularul si îndrăzneala să comunice despre adoptie și s-o prezinte într-o lumină caldă, așa cum și e. Nimic de speriat.

Ma regăsesc un pic în fiica mea. 

Noi am crescut învățând despre Dumnezeu și cântând cântări. Desi eram ortodoxi, pasiunea noastră pentru Scriptură ne eticheta ca și pocăiți. Și copil fiind m-au întrebat vecinii mici în mod răutăcios: “ești pocăită?” La care am răspuns cu fruntea sus: “da!”. 

După un moment inconfortabil de liniște am întrebat: “dar tu măcar știi ce înseamnă pocăit?” Le-am ținut un discurs lingvistic despre sensul si originea cuvintelor. Auzisem într-o tabăra despre pocaian‘e (a-ți conștientiza greșelile și cere iertare) și metanoia, (înnoirea minții). În fine, ideea e ca ar fi fost la fel de hilar sa aud că și vecinii se laudă apoi că sunt pocăiți. Cu siguranță însă le-am dat de gândit.

Jackie la 6 ani a înțeles cum sta treaba cu etnia că auzise cum vorbesc câțiva prieteni din biserică despre rromi. Cu frică, cu dezgust sau cu milă. Pe atunci încă nu avusesem conversația despre etnie. De fapt acea conversație auzită la mâna a doua m-a motivat sa abordez subiectul cu intenționalitate.

Surioara mică avea 3 ani jumate si era proaspăt adoptată. După șocul inițial si procesarea informației, fiica mea cea mare i-a spus si sorei ei fără menajamente. Mezina s-a apucat de plâns si a spus ca nu vrea sa vorbească despre etnie acum. Dar și rotițele ei au început să se învârtă. 

O vreme mai târziu auzind o femeie extraodinară vorbind despre perspectiva societății si povara etniei, care a devenit o rampa de la sare si un motor de putere după ce si-a asumat originile, fiica cea mică a venit sa ma întrebe:

• De ce vorbește doamna despre etnia rromă?
• Pentru ca si ea este de etnie rromă, îi răspund in șoaptă.

La sfârșitul discursului, am ieșit la limonada. Fiica cea mică, fără sa îmi spună, s-a dus la prietena mea ce a ținut discursul, i-a spus cu cea mai dulce voce “si eu sunt rroma” si i-a dat o îmbrățișată strânsă si lungă. A fost emoționat pentru mine și pentru prietena mea.  Am știut atunci ca am ales bine să le spun adevarul despre originile lor. Exemplele pozitive și adevarul formează o fundație sănătoasă de identitate.