Cum să facem bine alor noștri

Îmi suflec mânecile imaginare și pun masa. Aranjez prânzul copios pe platouri. Toată lumea mulțumită, fericită. Recunoștința tuturor Însă nu mă inspiră. Adică știu că-i bună mâncarea și-i bine primită, dar n-am făcut-o pentru laude și mulțumire. Astea, cum să zic, mă lasă rece. Când cineva se ridică și completează ceea ce fac. Strânge masa. Aduce pahare cu apă… iată atunci simt că e prețuită munca mea. 

Deznădejdea și oboseală mă pândesc și pe mine. O văd ușor în alții, și poate de asta mă supără, că îmi aduce aminte de ea la mine. Puterea de a sluji, abilitățile culinare, masa pe care o pot întinde, bucatele pe care le pot găti, puterea mâinilor de a lucra, creativitatea… și astea sunt darurile domnului. Nu sunt ale mele. Prin harul lui sunt ce sunt. Și ce lucru am pe care să nu-l fi primit? 

Să mă întristez? Să-mi plâng de milă? Să mă supăr? 

Nu. Ci pentru binele soțului și copiilor mei, să-i invit să ajute. Să le dau ocazia să crească, să se dezvolte, să se simtă părtași bucuriei și mulțumirii. Nu cu amărăciune. Nu cu supărare. Vai ce alunecă pe gât amărăciunea că numai eu fac. Dar azi fetele au pus cu entuziasm vasele din mașină înapoi. S-au oprit la Jumatate, că nu mai era interesant, dar le-am rugat să încheie ce au început. Liz, soacra mea, m-a felicitat că le-a învățat să mă ajute. Prea rar și prea puțin le-am provocat sau le-am dat ocazia. Învăț însă. Mă smeresc și învăț să dau drumul frâielor. Și cu fiecare încercare, și ele fac mai bine și mai ușor. 

N-am zis pe loc, supărarea mea. Eram tare întristată. Dar nici bucătăria n-am lăsat-o vraiște. Am zis sa mă pot bucura de ea, și de mirosul curat. Nu mai aștept să dau o lecție de dezordine lăsând dezordine. Nu săptămâna asta cât sunt socrii aici. Dar conrad a primit cererea mea blândă de ajutor. După ce mi-a trecut amărăciunea. Obosiți suntem toți. 

Așadar, când eu sunt nemulțumită, mă rog pentru blândețe față de ai mei. Cu toții ne luptăm cu nemulțumirea și cu lenea, tocmai că ne e prea bine.