Peste tot in Biblie găsim povești de adopție. Însăși Evanghelia răscumpărării noastre ca si creștinii este o poveste de adopție. Noi îl numim pe Dumnezeu, Tatăl Nostru, si intre noi ne numim frați si surori. Suntem împreuna moștenitorii, înfiați prin credință. Adopția însă nu este doar o metafora. Ca și popor al lui Dumnezeu am fost chemați sa avem grijă de orfani. Să punem de fapt în practică Evanghelia.
Prima adopție din Biblie este adopția lui Moise. Omul prin care Dumnezeu a ales sa vorbească poporului lui. Era un copil de sclav a cărui viața era in pericol. Când fiica faraonului l-a scos din apa, “el i-a fost fiu”, si a beneficiat de o creștere regească, care l-a pregătit să își ducă la îndeplinire destinul. Azi avem primele cărți ale Bibliei scrise de un copil adoptat.
Copiii adoptați au un potențial extraordinar, pe care nici nu-l bănuim. Si ei sunt ai lui Dumnezeu. Noi, daca ii cerem îndrumarea si inspirația Lui, să ne miște inimile, sa le deschidă, sa le umple de iubirea Lui, e posibil sa avem parte de o călătorie miraculoasa, prin adopție.
Infertilitatea unui cuplu nu este o pedeapsă. Este o frangere dar nu o pedeapsă. Ci mai degraba o invitația la o călătorie de răscumpărare, și de a fi martori la o iubire extraordinara. De câțiva ani văd, simt si trăiesc dragostea Tatălui față de mine cu o claritate și o adâncime la care nu mă așteptam.
Eu si soțul meu am aflat ca nu putem avea copii, si atunci am început sa ne rugam pentru claritate in a porni pe acest drum al adopției. Doi ani mai tarziu ne-am mutat din California in Cluj cu gândul si dorinta de a adopta. În tot acest timp l-am rugat pe Dumnezeu să nu ne lase să mai departe fără El. Oricât de dureros ar fi, să deschidă sau să închidă El ușa adopției pentru noi.
Ne-am atestat ca parinti adoptatori la directia de protecția copilului din Cluj. Si am așteptat sa fim potriviți cu un copil. Asa a intrat in viața noastră Jackie, la vârsta de 3 ani. Locuia la o familie de asistenți maternali intr-un sat din judetul Cluj. Timp de o luna am mers s-o vizitam, sa o cunoaștem si sa o ajutam sa ne cunoască. Si destul de repede s-a atasat de noi. A fost o perioada extraordinar de frumoasa si plină de emoții.
Câțiva ani mai tarziu ne-am atestat din nou si am adoptat o surioara, pe ivy, tot la 3 ani. Fetele noastre nu seamănă cu noi dar sunt create dupa chipul si asemănarea lui Dumnezeu.
Vorbim deschis despre adopție, cu fiicele noastre și cu cei din jur, ne documentăm, citim, participam la grupuri de suport, împărtășim experiente si devenim încet părinți dupa inima lui Dumnezeu. Șlefuirea noastră continuă.
Nu am adoptat dintr-un sentiment de vinovăție și nici măcar din milă. Acestea sunt emoții care nu ne suțin pe termen lung. Când Dumnezeu ne cheamă la o astfel de poveste de iubire față de aproapele nostru, El ne dă și puterea și resursele, nu doar să răbdăm provocările ci sa trăim viața deplin, cu bucurie.
Adopția este strans legata de pierdere si frângere. Și toti copiii adoptați au nevoie să parcurgă un drum de vindecare și de iertare. Dar vindecarea nu înseamnă totul sau nimic pentru copiii care suferă din pricina traumelor timpurii. Iar noi ca părinți nu trebuie să privim creșterea copiilor nostri prin lentilele succesului sau ale eșecului. Am fost chemați să stăm în spărtură, să împlinim o nevoie astăzi, și să facem pași mici.
Creșterea copiilor necesită îndelungă răbdare din belșug, și cere să gândim în termeni de ani, nu de luni. Pentru ca familiile adoptive să guste bucuria și succesul adopției lor, au nevoie să își găsească validarea și împlinirea în reușitele mici de zi cu zi, și de ce nu, să aiba perspectiva eternității.
Pe măsură ce devin adulți, copiii noștri trebuie să parcurgă propria călătorie a vindecării. Rolul nostru este să-i sprijinim și în același timp să le dăm frâu liber. Eu încerc de pe acum să fac asta, prin încredințarea lor lui Dumnezeu, așa cum Ana și-a dedicat fiul, pe Samuel, lui Dumnezeu. Copiii noștri nu ne aparțin nouă, ci lui Dumnezeu.
Am încredințarea că noi lărgim împărăția prin copiii noștri. E grozavă responsabilitatea și puterea de influență ce o avem asupra copiilor noștri. Noi femeile, suntem Ezer – ajutor potrivit în îngrijirea și păzirea grădinii, încă din Eden. Ezer este cuvântul pe care Dumnezeu îl fololește pentru El însuși când vine în ajutorul poporului Său, în război. Nu este un termen domestic, slab, ci unul de războinic. În lupta spirituală, credința noastră este și scut și sabie.
Un copil de grădiniță a fost întrebat care e rostul mamelor, el a răspuns ca să-și ajute copiii la naștere. Noi, mammele adoptive, nu ne-am putut ajuta copiii la nașterea biologică, dar cu siguranță îi putem ajuta și pregăti pentru nașterea din nou. Ca Nicodim, copiii adoptați se întreabă cum s-ar putea naște și din pântecele mamelor adoptive, dintr-o dorință adâncă de aparteneță, de conectare primordială. Dar noi ca și creștini avem o nădejde vie prin nașterea din nou. Am ascultat poveștile multor adulți care au fost adoptați. Realitatea nedreptății, a pierderilor și a traumelor pe care le-au suferit, nimic nu le vindecă adânc și deplin așa cum o face Hristos. Subiectul adopției, subiectul credinței, al așteptărilor și al rostului nostru pe lumea asta sunt des si deschis dezbătute în casa noastră.
Valoarea noastră nu depinde de progresul copiilor noștri. Deopotrivă, valoarea lor nu are rolul de a ne face pe noi să părem părinți de succes. Legat de prima adopție din Biblie, noi nici nu știm numele fiicei faraonului, cea căreia Dumnezeu i-a încredințat destinul lui Moise, și destinul poporului lui.
Dacă o lăsăm, rușinea ne va răpi bucuria și capacitatea de a-i aprecia pe copiii noștri așa cum sunt. Ni se spune uneori, aproape cu reproș, că familia noastră pare perfectă, și povestea adopției e un pic idealistă. Fiecare poveste e diferită, și nu avem nici un merit. Noi doar am spus prezent în circumstanțele vieții noastre. Și alergarea noastră nu s-a sfârșit. Lupta cu frica, necunoscutul și cu neputințele noastre, cu limitările omenești, sunt la fel de reale ca la noi toți. Nici un părinte nu cred că poate spune gata, am ajuns. Nu mai trebuie să plec genunchii.
Și încă un gând legat de teologia adopției. Ultimul act al lui Hristos pe cruce a fost de încuviințare a unei adopții. Hristos este Dumnezeu, Rege și Judecător. Cele câteva cuvinte adresate de Isus mamei și ucenicului Său: “Femeia, iată fiul tău, …iată mama ta!” nu sunt o sugestie sau o recomandare. El oficiază de pe cruce o adopție. Însă prin jertfea lui noi toți devenim fii și moștenitori. Îndiferent de vârsta celor adopați, cu toții avem nevoie de o familie, și Dumnezeu ne lasă un testament clar în această privință. Biserica este echipată într-un mod special ca sistem de suport pentru familii adoptive si de plasament. Și cert este ca familiile adoptive au nevoie de comunitate pentru a reuși.