Din neveghere s-a atins rugina de mintea mea. Lăsată în ploaie, neadăpostită, necurățată… Totul părea în regula, dar în timp am început sa aud scârțâieli. 

Provocări, ispite, greutăți, nimeni nu este scutit. Ele vin și trec, și iar vin. Mai descurajată sunt când se repeta. Uneori am Impreza ca am plătit deja prețul și nu mi se va mai cere același bilet pentru aceeași călătorie dar poate nu am învățat pe deplin lecția, sau poate nici măcar nu este despre a învață ceva din acel greu. Ci doar inima mea se desprinde și rabdă mai ușor, mai luminata, mai elevată. Mai alipita de Hristos. 

Peste ochii mei se scurge rugina. Nu vad clar. O spăl. O curat și ea nu-i gata. Familia e un nucleu puternic în lume, și diavolul încearcă sa o despartă. Am mai meditat și asupra relației mele cu soțul meu, și ispitele detașării, răcirii, împlinirii în alta parte pe plan intelectual, profesional, ca părea ca se revarsă din belșug împlinire și pe plan emoțional și social. Dar toate se împletesc pe planul spiritual. Si ce i-ar folosi unui om sa câștige toată lumea daca familia i se destramă? Parte din identitatea mea era clar integritatea. Si la nivel logic, nu am putut sa arunc pe geam integritatea pe care mi-o asumasem ca parte definitorie. Si asta m-a ținut departe de prăpastie. Dar prăpastia adâncă era si pe de o parte și pe alta.

Am răzbit atunci. Cerând Domnului sa ne păzească. Apoi a venit cancerul. Am pierdut visul de a deveni părinți biologici. Daca mă încăpățânam sa fac copii și fără soțul meu, asta ar fi creat un zid intre noi. Am știut atunci ca a fi părinte nu este visul meu ultim și nu îmi pot sacrifica căsnicia de dragul rolului de mama. Si daca îmi supun pântecele la alterații aberante și apoi când în sfârșit un prunc îmi este pus în brațe, eu nu mai am nici putere nici bucurie sa împlinesc partea de lungă durata a rolului de mama. 

In anul acesta de oboseala, de realizare ca munca nu se sfârșește ci doar se întețește, se complica, m-am gândit la bucuria de a fi mama. Care a fost deplină și minunata. Dar care nu e sustenabila prin ea însăși ani după ani după ani. Nevoile se complica, se îngreunează, sunt nevoi medicale, emoționale, sociale și financiare. Si ce bine ca nu mi-am aruncat viața dinainte pe o iluzie. Ca m-am alipit de soțul meu, și de Domnul meu, și am mers înainte prin credință. 

Poate îndoială și rugina ce mă copleșesc acum sunt o încercare. Cu ochii minții așa le vad. Și totuși epuizarea nu-i imaginara ci e reală. Dar una e oboseala și alta e îndoială. 

Rugina îndoielii mă face sa îmi privesc viața prin lentila egoistă. Mi-am dat viața mea independentă și libera  pentru a sluji zi de zi în moduri simple. Cu îndrumare care uneori parca e spusa în gol, cu mâncare care nu e apreciată, cu spălat haine iar și iar și iar, cu dus și adus de la școală … vara asta am fost plecați într-o vacanță de 10 zile fără copii. Mare drama anticiparea acestei ieșiri. Dar am supraviețuit cu toții. Totuși, deși copiii sunt mai mari și mai independenți 10 și 7 ani, e la fel de greu sa ii lăsăm, acum din alte motive mai parșive, mai complicate. Mofturi. Si așa mă simt prinsă ca într-o închisoare. Unde sunt torturata subversiv. Picătura chinezeasca. Rutina. Nemulțumirea. As vrea sa nu fie nevoie de mine. Dar sunt chemată peste tot. Si nu mai vreau. Nu. Mai. Pot. Dar apoi îmi amintesc. Rugina. Asta îmi șoptește minciuni și aiureli. Ca merit mai mult. Merit libertate. De ce mi-am dat viața mea libera pe o viața de sclav. Dar toate astea sunt minciuni. Mai spălăm un pic rugina și privesc mai departe. Cu perspectiva. Ce contează în realitate și pe termen lung. Cariera? Libertatea de a călători fără sa port grija cuiva? Sa mananc in liniste cateva mese? Sa nu am grija nimănui când e timpul sa merg la somn? 

Timpul trece. Prea repede. Și peste încă zece ani, casa noastră va fi goală. Mă voi uita la anii investiți în copii, în educarea lor, în vindecarea lor, în iubirea lor, și voi realiza ca nu se compara cu anii cheltuiți pe plăcere și dezvoltare personală. Sincer, mă gândesc cu bucurie la cer. M-am gandit dintotdeauna un pic morbid, cu anticipare la moarte. Și am trăit deplin și cu inima desprinsă de frica sau pofta de egoism. Am slujit din toată inima și nu am regrete. Mi-am dat viața deja pentru Domnul și mai apoi pentru familie. Am gustat intre slujiri și bucurie deplină pentru mine. Nu am nici un regret. Nu mai doresc nimic altceva pentru mine. Vino Doamne Isuse.