[articol publicat în revista Lydia in 2022]
Suntem una dintre miile de familii adoptive din România, unele dintre acestea luând în considerare adopția în urma unui diagnostic de infertilitate, adesea inexplicabil, dar din ce în ce mai răspândit în generația noastră.
Ca femei, purtăm povara infertilității, chiar dacă studii recente arată că infertilitatea este împărțită în mod egal între bărbați și femei.
Crescând în biserică, m-am familiarizat cu scena patriarhală. Am auzit și am crezut că a avea copii este binecuvântarea lui Dumnezeu. Și, până astăzi, multe culturi afirmă că valoarea unei femei este dată de maternitate. Așa că m-am simțit vinovată că nu am putut să-i dau soțului meu un copil sau să le dau părinților mei un nepot, chiar mai mult decât mi-am dorit să fiu eu însămi mamă. Presiunea de a avea un copil după căsătorie a fost epuizantă. Acest lucru poate sună ciudat, dar îmi amintesc ușurarea
Am fost chemați să stăm în spărtură, să împlinim o nevoie astăzi și să facem pași mici, iar pe măsură ce devin adulți, copiii noștri trebuie să parcurgă propria călătorie a vindecării.
pe care am simțit-o când am aflat că soțul meu avea o problemă medicală de infertilitate, chiar dacă diagnosticul era de fapt cancer și ne aștepta o călătorie anevoioasă înainte, cu multă durere, frică și necunoscut.
Dar în anii aceia de incertitudine, am avut harul ca soțul meu să mă iubească generos și nici măcar o clipă nu mi-a dat de înțeles că nu aș fi de-ajuns. Nici nu bănuia el că dragostea lui pentru mine era de fapt o investiție de har în relația noastră.
Infertilitatea este o zdrobire, o ispită de a deschide ușa la amărăciune, dar nu este o pedeapsă. Eu personal am resimțit-o ca pe-o invitație la o călătorie de răscumpărare și de a fi martori la o iubire extraordinară prin adopție. Acum văd, simt și trăiesc dragostea Tatălui față de mine cu o claritate și o profunzime pe care nu le puteam intui înainte.
Nu pentru că e ușor, ci pentru că înțeleg altfel inima de Tată a lui Dumnezeu.
Doi ani după diagnostic și recuperare ne-am frământat cu dorința de a adopta. În tot acest timp L-am rugat pe Dumnezeu să nu ne lase să mergem mai departe fără El.
Noi am decis că ne pregătim, dar, oricât de dureros ar fi, El să deschidă sau să închidă ușa adopției pentru noi.
Ne-am pus tot felul de întrebări legate de abilitățile noastre de a fi părinți buni, de a împlini bine nevoile unor copii speciali. Până la urmă ne-am atestat ca părinți adoptatori la DGASPC în Cluj și am așteptat sa fim „părinți potriviți” pentru un copil. Așa a intrat
în viața noastră Jaclyn, o fetiță de 3 ani.
Ne-am atașat destul de repede unii de alții. A fost o perioadă extraordinar de frumoasă, de provocatoare și plină de emoții.
Câțiva ani mai târziu am decis să adoptăm din nou și, când ne-am dus să ne informăm și să ne înscriem, am primit vestea cea mare: Jaclyn are o soră biologică, ce era în vârstă de un an și tocmai intrase în evidența protecției copilului. Ce minune am trăit! Am adoptat-o și pe surioara ei, pe Ivy, care avea atunci tot 3 ani. Ziua în care fiicele noastre s-au întâlnit a fost o zi de bucurie pe care nu o pot descrie…
Când Dumnezeu ne cheamă la o astfel de poveste de iubire față de aproapele nostru, El ne dă și puterea, și resursele, nu doar să răbdăm provocările, ci să trăim cu bucurie.
Și ținem aproape de El.
Adopția este împletită cu pierdere și frângere. Toți copiii adoptați au nevoie să parcurgă un drum de vindecare și de iertare. Dar vindecarea nu înseamnă totul sau nimic pentru copiii care suferă din pricina traumelor timpurii.
Iar noi, ca părinți, nu trebuie să privim creșterea copiilor noștri prin lentilele succesului sau ale eșecului. Am fost chemați să stăm în spărtură, să împlinim o nevoie astăzi, și să facem pași mici, și pe măsură ce devin adulți, copii noștri trebuie să parcurgă propria călătorie a vindecării.
Rolul nostru este să-i sprijinim și, în același timp, să le dăm frâu liber. Eu încerc de pe acum să fac asta, prin încredințarea lor lui Dumnezeu, așa cum Ana și-a dedicat fiul, pe Samuel, lui Dumnezeu. Copiii noștri nu ne aparțin noua, ci lui Dumnezeu.
Rolul meu ca părinte e să le îndrept ochii spre cer, să le ajut să Îl cunoască pe Dumnezeu, ca atunci când au discernământul să decidă, să Îl primească pe El ca Domn, Răscumpărător și Tată.
Dacă nu se nasc din nou, viața lor va fi definită de prima naștere, cu zdrobirile ei, neajunsurile ei, lacrimile, pierderile, suferințele și lipsurile ei. Pentru ele lupta pentru identitate în Cristos e mai clară și mai acută, dar la fel de necesară ca pentru orice tânăr. Un copil de grădiniță a fost întrebat care e rostul mamelor. El a răspuns: „Să-și
ajute copiii la naștere.” Noi, mamele adoptive, nu ne-am putut ajuta copiii la nașterea biologică, dar cu siguranță îi putem ajuta și pregăti pentru nașterea din nou. Asemenea lui Nicodim, copiii adoptați se întreabă cum s-ar putea naște din pântecele mamelor adoptive, dintr-o dorință adâncă de apartenență, de conectare primordială. Dar noi, creștinii, avem o nădejde vie prin nașterea din nou.
Ca părinte devii creativ, perseverent, răbdător, curajos, vizionar și smerit. A deveni părinte este o școală a maturizării depline.
Valoarea noastră nu depinde de progresul copiilor noștri. Și implicit: valoarea lor nu are rolul de a ne face pe noi să părem părinți de succes. Din cealaltă perspectivă, dacă o lăsăm, rușinea ne va răpi bucuria si capacitatea de a-i aprecia pe copiii noștri așa cum sunt. Ni se spune uneori că familia noastră pare de poveste, dar nici fiicele noastre, nici noi nu suntem niște sfinți. Suntem oameni și călătorim spre desăvârșire. Lupta cu frica sau necunoscutul, cu neputințele sau limitările omenești sunt la fel de reale în cazul nostru ca în cazul oricărei alte familii. Ca părinți, le încredințăm pe fiicele noastre lui Dumnezeu. În fiecare zi. Noi suntem doar o unealtă, un strat liniștitor de iubire și credință. Practic, și noi suntem copii ai lui Dumnezeu. Deci ,toți ne odihnim în El.
1 Corinteni 4:7 zice: „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” Tot ce am este un dar. Și sunt chemată să dau mai departe, să binecuvântez pe alții la rândul meu.
„Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt.” 1 Corinteni 15:10. Atât eu, cât și copiii mei.
L-am primit pe Dumnezeu în inima mea în adolescența timpurie și m-am rugat o rugăciune îndrăzneață și periculoasă: El să facă orice cu viața mea, dar să nu-L părăsesc niciodată.
Dumnezeu a răspuns generos! L-am știut și L-am simțit cu mine pe culmi și prin văi. Posibil că Dumnezeu mi-a răspuns la acea rugăciune, oferindu-mi și privilegiul de a deveni mamă prin miracolul adopției.
Privind în urmă văd cum, prin această decizie, mi-am dat viața Domnului și am câștigat de fapt viață, plină de culoare, veselie și sens. Și cred sincer că adopția este pentru mai mulți decât cei care se gândesc la această opțiune pentru familia lor.