Scriu la biroul fetei mai mari, în camera fetelor. Evelyn doarme în patul de jos. Azi a adormit ușor, în timp ce eu clipocesc pe tastatură. Traduc o carte, și cât doarme ea, fiica cea mare citește câte o carte, sau îi citește Daddy “Harry Poster” în engleză. Avem două ore de liniște în timpul zilei, să ne tragem sufletul sau să lucrăm condensat și neîntrerupt.
Nu-i mereu la fel; fiecare pus la somn diferă. Și de obicei mă stoarce de energie. Preiau starea emoțională a copiilor mei când ei se luptă cu somnul și vor să se mai joace. Dar învăț. De tura asta mai repede sper. Învăț să spun din timp ce am și eu nevoie, sau cât pot duce de fapt. După o masă copioasă, Daddy i-a reamintit mezinei că e timpul de odihnă după ce termină de mâncat, și ea a luat inițiativa. Mi-a spus: “Mami, sunt obosită. Hai cu mine să mă culc. Stai cu mine.” “Sigur!” i-am răspuns pe un ton cald, vesel. “Eu o sa traduc cartea la birou și stau aproape de tine.” A fost de acord. S-a spălat pe dinți și a adormit în câteva minute. Ieri am încercat să scriu pe laptop dar parcă sunetul tastelor a ținut-o trează mai mult.
Acum câteva zile de amiază a adormit cu un podcast în ureche. Apoi treaba n-a mai mers. N-o fi fost ea de-ajuns de obosită, o fi fost alt vorbitor care n-a avut așa puteri magice…
Acum o săptămână am strigat supărată la ambele fete, că m-au fâțâit o ora la culcare. Răzgândit, mofturi, dus, adus, strigat, schimbat… Am zis: “Gata! Ajunge! Nu mai pot cu atâtea mofturi!” Mi-a părut rău dar ele au adormit și atunci instant. Parcă anume au căutat butonul roșu. Ne-am împăcat și am trasat noi limite. Iar eu mă scot din situație înainte să ajung să strig supărată.
Zilele astea Evelyn se cere în brațe des. Când ne plimbăm, când stăm la cafea, când stăm la masă. Se mulează be brațele mele și se lipește de sufletul meu. E dulce si caldă. Vine și cea mare și încă e loc. Apoi încep să se împingă una pe alta… Dar drăgălaș.
Cea mare de 6 ani vrea și ea cărnița tăiată în farfurie, vrea să îi aleg hainele ca și celei mici de 3 ani, vrea s-o îmbrac în pijamale. Astea sunt “regresele” ei (anticipate) de bebelușeală, și punând lucrurile în perspectivă, nici nu-i așa greu.
E dezastru casa. Jucăriile ne iasă pe geam. Sunt în cale, împrăștiate peste tot. Încerc să fac un joc din a le strange, dar jumătate din timp doar eu strâng. Ele se joaca. Am înțeles că mintea lor așa se dezvoltă, în haos, încercând tot felul de experimente, și jocuri de imaginație. Mai răbdăm dezordinea. E vacanță. Ne culcăm și cu jucării împrăștiate prin toate camerele. Apoi le strângem.
Cea mare ne-a avut doar pentru ea. Și noi eram odihniți și însetați de joacă. Nimic nu ni se părea prea greu. Nu aveam nici o așteptare nici termen de comparație. Intrasem deplin în rolul de părinți. Sărisem în partea adâncă a lacului familial.
Acum corectăm încetișor și la una și la alta, lucruri care lăsate de izbeliște cresc în iritare. Miorlăitul, clefăitul, odihna, igiena…
Și ne amintim să ne bucurăm. Sună ciudat dar e nevoie să decidem să fim fericiți, să ne bucurăm de ele și cu ele.
Evelyn mă întreaba: “mami, te bucuri de mine?” Sau îmi declară exuberantă: “mă bucur de tine!”
O întreabă sau o invită pe sora ei: “vii să ne jucăm? Hai!” până acum nici una nu s-a săturat de cealaltă. Culegem roadele blândeții și corectitudinii sădite în Jaclyn. Ce mare binecuvântare să ne bucurăm așa devreme de ele amândouă. Și imaginația lor bogată își găsește loc de împărtășire și creativitate aplicată.
Daddy este acum mai fluent în românește și astfel e mai solidă relația dintre el si mezină, mai de devreme decât a fost cu cea mare, care mă întreba enervant de des la 3 ani: “ce zice daddy?”
Mi-e dor de liniște. M-am obișnuit cu gândul că va trece multă vreme până voi savura liniște în voie. Dar văzând-o pe Jaclyn deja mare, școlăriță, îmi dau seama cât de repede trece timpul și că va veni și vremea școlii normale, adică în siguranță și fără pandemie (că cine știe ce ne așteaptă la toamnă), dar acum măcar ne bucurăm de prezent și nu visăm ca timpul să treacă.
Mâncăm la ore regulate și doar gustările dintre mese (fructe, iaurt sau budincă) se lasă cerute. Evelyn are o plăcere deosebită să spună “Mami, mi-e foame” și eu să-i ofer opțiuni delicioase pe care le acceptă cu bucurie. Mâncatul regulat și cu o companie ca sora mai mare i-a creat o ordine în program și în abilitatea de a mânca porția pusă înainte, fără să facă mofturi după două guri că o doare burtica dacă mai înghite o gură de mâncare.
Viața cu doi copii e mai frumoasă, mai echilibrată, mai zgomotoasă dar mai ușoară pentru părinții parteneri de joacă.
La toamnă îi vom vizita pe foștii asistenți maternali. Nu și-a jelit nici pe departe trecutul, pe cât mă așteptam eu. Nu ne împovărează cu emoțiile ei de tristețe sau dor, deși noi suntem pregătiți să i le primim. Nici nu vreau sa îi induc te-miri-ce gânduri de îngrijorare, doar pentru că sora ei mai mare s-a jelit mai mult, mai vocal dupa asistenții maternali. Dar să-și reviziteze familia unde a fost bine îngrijită și iubită, va fi un pas necesar să meargă împăcată mai departe. Mai este până atunci…
Vizitele asistentei sociale sunt senine și liniștite. Ca și acum 4 ani, e pace, e bine. Chiar mai bine. E bucurie asumată, realistă. Iubirea noastră e cerebrală și acum ușor instinctivă. Ne relaxam in imperfecțiune. E firesc sa fim obosiți, sa fie dezordine, sa fie zgomot, sa fie bucurie.
Singurul lucru la care am renunțat devenind părinți este absența grijilor pentru altcineva, și liniștea deplină. Dar în schimb avem veselie în casă, si joacă. Visăm ușor la viitor, suntem mai motivați, mai curajoși, mai plini de bucurie nealterată. Adopția este un miracol și suntem binecuvântați să avem parte din ea.