Cand am venit prima data la întâlnirea cu mame de preșcolari in Iris, eram tare aeriana. Cred ca aveam urechile înfundate un pic, si imi simteam capul mare.

Eram mama de doar 4 luni, iar fetița mea avea deja 3 ani. Ea incepuse gradinita de cateva saptamâni si eu începusem sa ma molipsesc de tot felul de raceli si gripe de la ea.

Ma simteam inadecvata si singura. Eram absolut epuizata emoțional, fizic si mental.

Tot pe atunci m-am dus si la prima serbare la gradinita, de ziua mamei. Eu eram in extaz. Dar in acelasi timp mi se părea ca-mi scrie pe frunte ca habar n-am ce fac.

Cred ca pe de o parte amețeala primelor luni, a primului an, e o binecuvântare. Ca nu știm in ce ne-am băgat, ca nu știm cat de multe nu știm, dar pășim asa ignoranți, smeriți si plini de speranța înainte.

Asta e doar contextul exterior, rar vizitat sau analizat. Că acasă, ochii ni se curtau cu interes si iubire, uitam de toate cele, iar inimile ne erau lipite unele de altele, învățând sa bată in același ritm.

Pe de alta parte, am fost norocoși unul cu altul, Conrad si eu. Nu ceream timp pentru noi. Ci ne ofeream unul altuia timp de încărcat bateriile in si cu liniște. “Tu du-te. Noi ne descurcam!” Ce mari cuvinte spuse de partener cu zâmbet si încredere.

Mi-am gasit limitele doar de cateva ori, si a trebuit sa ma smeresc si sa ma scuz ca sa ies din peisaj, sa ma adun, sa ma recentrez, sa cer domnului o minte clară.
Înotul, Întâlnirile cu prietenele, plimbatul singura, odihna, cititul, cautatul unui hobby independent, toate au fost încurajate de partener. Domnul sa il răsplătească!

Au trecut doi ani de cand am devenit parinti. It gets easier with time.