Trăiesc cu gândul că la un moment dat îmi voi lua rămas bun de la copiii mei. Îmi pregătesc inima să îi văd luându-ți zborul din cuib, cu emoții de bucurie și dor. Eu însămi am plecat devreme de acasă.
Când am semnat actele finale de adopție, mi-a trecut prin minte faptul ca în sfârșit acești copii sunt ai mei. Cu acte în regulă. Pe numele meu. Pot ieși din țară cu ei. Dar pe lângă sentimentul de ușurare ca adopția s-a încheiat, un alt sentiment de responsabilitate apăsătoare, pe termen lung, s-a strecurat în mintea mea. Pot eu oare crește la maturitate deplină, și tine în siguranță acești copii? Autoritățile competente mi-au dat votul lor de încredere, după evaluări și cursuri. Dar și așa, cine poate prezice toate pericolele viitoare, si luptele de putere dintre generații?
M-am scuturat de mine însămi și i-am spus Domnului: “așa cum le-ai păzit până acum, când noi încă nu eram în viața lor, deși ne rugăm pentru protecția Ta, tot tu Doamne le poți păzi și de azi înainte. Sunt creația ta, ale tale în primul rând. Ale noastre pentru o vreme.”
Ah, câtă eliberare am simțit. Și atunci le îndrăgeam și le iubeam de îmi dădea inima le din afară.
Detașarea și încrederea lor Domnului în vremuri senine mi-a fost de ajutor în vremurile tulburi când relația noastră a devenit artirmica. Testare de limite, de putere. Responsabilitatea asumată pentru bunăstarea lor fizică și emoțională era în contrast cu voința lor, cu ascultarea lor. Și mă gândeam cu anticipare la momentul în care copii mei vor fi mari, și își vor asuma consecințele pentru alegerile lor. Ai mei pentru o vreme.
Un spațiu liminal. În care învățăm să slujim și să iubim necondiționat în timp ce ținem și dăm drumul. Protejăm și lăsăm adevărul să iasă la iveală, consecințele mici pentru alegerile mici ca să anticipăm realist consecințele mari pentru deciziile mari.