De câțiva ani n-am mai simțit importanța zilei de vineri. Dar de-o vreme, de când există grădiniță, simt din nou bucuria și povara sfarșitului de săptămână. Părinții știu de ce. Azi am luat-o pe Jaclyn mai devreme de la gradiniță, și am mers la înot. În loc să doarmă, noi am înotat împreună, ca două rățuște dorite de apă. 

Săptămâna asta a dormit doar în două zile la grădi. Chinuit. Și m-am gândit să nu le mai torturez nici pe doamnele de acolo, care stau și negociază cu ea, să se liniștească. Îi place la grădiniță. Dar nu îi mai place să doarmă la amiază. Simplu. Iar dacă în sfârșit doarme de amiază, seara devine o problemă. Adoarme la zece. Altfel adoarme la opt cel târziu.

Acum doi ani înotul ne-a salvat pe amândouă. Când sunt în apă, eu însămi sunt fericită, relaxată. Râd cu poftă. Mă bucur și mă delectez de mutrele și schemele fiicei mele. Acasă, într-un spațiu limitat și rigid, ajungem să ne certăm. Nu face aia, nu face aia, liniștește-te. Copiii au în ei energie cât să alerge peste zece km în fiecare zi. Deci ori afară. Ori dans. Ori înot.

Acum Jaclyn e independentă în apă adâncă. Ne consumăm energia iarna. Facem sport, devenim puternice în timp ce ne relaxăm. Ce altă bucurie mai mare! $50 pe lună acces nelimitat la World Class. După o lună de înot, luăm mereu pauză desigur… 

Alerg. Mă întâlnesc cu oameni vechi ș noi. Spun doar ce am pe inimă, vorbesc cu pasiune, împărtășesc… Am intrat într-o nouă etapă. 

După ce ne-am mutat în România, o vreme am avut senzația că m-am pierdut pe mine. Dar tot la mine mă întorc și mă regăsesc înnoit, proaspăt, retușat, și mai ales vie. Vie prin Credință. 

E o vorbă în engleză care zice că frumusețea e în ochii privitorului. Și mi-a fost teamă o vreme că nu mai e nimeni să mă vadă. Deși Conrad crede că eu am pus luna pe cer. Și iubirea lui e de ajuns. Dar daca inima noastră e de artist, validarea o căutăm fără ardoare, dar totuși o căutăm… Suntem relevanți? Contribuim cu ceva? 

Lunile astea lungi de iarnă, cu un preambul de prietenie care mi-a uns sufletul, veche și totuși nouă, în care am simțit că mai am încă o voce, cu mamele de bambi, am prins curaj. Noi patru. Un imbold cu Spirit. Un fel de acasă.

Din una în alta, am scris și o carte, am vorbit cu curaj despre ea, deși cred ca încă nici n-am ajuns la destinație. Mai este mult de spus, de facut, de mișcat, de transformat. Abia îmi intru in piele. Sunt absolut fascinată de noile descoperiri. Oameni extraordinari, care simt și văd ca mine, oameni care îl iubesc pe Hristos, fiecare cu talantul lui, cu pasiunea lui. Oameni de misiune, artiști vizuali, artiști culinari… 

Cea mai mare și mai frumoasă surpriză este ca nu sunt singură. N-am fost niciodată singură. Eu am mers hotărât înainte. Că așa mă cheamă Domnul. Și eu vin. Cu drag și bucurie.