Trăim cu impresia că fetița noastră de cinci ani știe. Chiar deunăzi am vorbit despre asta. Despre faptul că nu a crescut în pântecele meu. Își amintește chiar numele mic (foarte comun) al mamei biologice. I l-am spus acum doi ani, când ne-a luat prin suprindere cu întrebarea, în timp ce conduceam. În plus, m-a întrebat acum câteva zile eu de ce nu am vrut să am burtă mare cu bebe în ea.

Azi i-a spus asistentei sociale că ea își așteaptă sora biologică, și o să-i facă loc în cameră, și o să împartă cu ea. Asistenta a întrebat-o de unde vine sora ei. Jaclyn i-a răspuns ca vine de la asistenți maternali. A întrebat-o apoi de ce nu pot avea eu bebe în burtică. Jaclyn i-a răspuns că tati a avut o problemă medicală. Apoi s-a întors spre mine cu ochii întrebători dacă e ok ca i-a spus și ei. A mai întrebat-o de unde s-a născut ea, la care ea răspunde că de la mami și de la tati. Din burtica cui? A lui mami și tati. Și a aratat așa, tot trunchiul, de la inimă la abdomen. Născută din inimă, născută din trup…

Spre sfârșitul monitorizării post adopției, asistenții sociali responsabili de fiecare caz au obligația să se asigure că subiectul adopției a fost abordat și că este înțeles de copil. Pe mine mă interesează mai puțin că J poate răspunde convingător la întrebări pe care nu le întelege, și mai mult că inima ei primește și procesaeză informația, o digeră și o înțelege. Iar discuția adopției se întâmplă în straturi, straturi, ca un desert german.

Mi-am dat seama că deși vorbim deschis despre adopție, să punem degetul pe rană, să vorbim despre ce ne separă, să aducem aminte că ea a crescut în pântecele altei femei, nu e ușor lucru. Dar în același timp, tristețea resimțită azi, discutând, auzind ce știe și ce crede ea, simțind confuzia, disconfortul ei să vorbească cu cineva din afară despre faptul că nu vine din noi… mi-a dat un nou imbold. Azi la piscină m-a întrebat despre mama ei biologică. De ce n-a putut avea grijă de ea. Conversațiile astea continuă, și e bine că-i așa. Vizitele post adopție care durează doi ani după finalizarea adopției, au rolul să dea puncte de reper și direcție pe măsură ce și ea crește și noi creștem. 

Azi dimineață m-am trezit epuizată emoțional. Se întorsese și iarna cu zăpadă. Un lucru bun e ca m-am simțit calmă, așezată, trează, atentă. Am fost întrebați dacă e sigur că noi o vom adopta pe surioara lui Jaclyn. Nouă nu ne este nimic garantat pe lumea asta. Avem doar o vagă impresie că avem control asupa vieților noastre. Așadar am privit-o în ochi și am zis nu. Cât ține de noi răspunsul este da din toată inima, dar fetița aceasta nu este declarată adoptabilă. Ce puțin nu încă. 

Și apoi m-am gândit la misterul și procedura adopției, la necesitatea adopției pe lumea asta. Cui nu i-a fost pusă adopția pe inimă, recunoașterea și acceptarea orfanilor din lume este inconfortabilă, incomodă. Odată ce devii părinte apt să adopte, orfanii nu mai sunt povești dureroase. Nu mai sunt copii de la care să-ți întorci privirea, pentru ca e prea greu să-i privești cu ochii larg deschiși, ci toți au un potențial fantastic și sunt posibilități de bucurie. Deodată orfanii devin nu doar dezirabili, ci chiar mai mult, ne luptăm pentru ei. 

Întradevăr niște etape trebuie trecute. Și recitind cu sete raportul lui Jaclyn, așa recunoscătoare sunt pentru luptele care s-au dat și drumurile făcute, și încercările oneste de a lupta pentru binele ei superior. 

M-am gândit mult la treaba asta. Avem nevoie de o terță parte care să facă lumină, să facă dreptate, să ofere soluții. Ce mă pot ruga e ca Domnul să lumineze oamenii ăștia, să le dea întelepciune și putere de muncă. Munca asta care pare nesfârșită, că după un caz încheiat vin alte două. Aparent nu se sfârșește lucrul, dar unul câte unul, copii, fiecare după numele lor, își găsesc liniștea, acasa, se așează și înfloresc. 

La un moment dat voi da socoteală fetei mele, copiilor mei, despre ce s-a făcut pentru a-i ajuta acolo unde erau. Vor întreba ce s-a făcut să li se ajute familia biologică. Nicidecum părinții adoptivi nu vor să ducă poveri mai mari decât e nevoie. Sunt copii adoptați care rămân cu vaga impresie că părinții care îi cresc i-au răpit de la asistenții maternali pe care îi cred biologici, doar pentru că nu li s-a vorbit sincer, clar, senin despre statutul lor de copii adoptabili. 

De ce să așteptăm noi deci? Și ce? Pentru ca peste ani și ani, să nu las loc de dubii, de suspiciuni legate de nerăbdarea noastră. Nimeni nu pune presiune pe nimeni, spre disperarea și zdrobirea noastră. Un preț al inimii trebuie plătit. 

Noi toți părinții care ne perpelim de așteptare, la un moment dat vom avea un dosar gros care documentează luptele date, încercările, răspunsurile, confirmările… Și cred cu tărie că ne va scuti  pe noi din viitor, de rușinea justificării acțiunilor noastre. Reperele legale după care ne ghidăm ne limitează dar ne și protejează. 

Însă adevărul e că atunci când mă gândesc la traumele pe care copiii aflați în perpetue tranziții, de la oameni de referință la alte persoane de referință, chiar și cu cele mai bune intenții și resurse, îmi doresc din toată inima să scot din traseu etapele inutile. Când în sfârșit ajung la noi copiii, stăm și vindecăm frici și legături rupte târziu în proces. Bâjbâim în întuneric, ghicind traume, iubind, căutând soluții…  Copiii noștri vin duruți, derutați, deși odată ajunși acasă știu, simt… și sunt la fel de dornici ca și noi să se sudeze cu noi pe veci. 

Așa mi se face frică însă. Pentru o fracțiune de secundă. Dacă o pierdem? Dacă nu va ajunge niciodată la noi, surioara mai mică a lui Jaclyn. Și dacă nu la noi, unde? Oh, Tată, pregătește-ne. Dă-ne elasticitate inimii. Dă-ne Tată curaj să luptăm, cu intuiție, cu nădejde, cu viziune. Doamne, păzește-o acolo unde e. Găsește-i și luminează-i drumul spre acasa. Dacă e să fim noi acasa ei, primim cu bucurie și recunoștință. Pregătește-ne mintea și inimile Tată.