Spunându-le celorlalte mămici adoptive ca in inima copiilor noștri este loc de multa iubire, si pentru noi, si pentru asistenții maternali, chiar si pentru mama biologica, oi fi facut aluzie si la un soi de iubire si din partea noastră fata de aceste persoane de referință. Nu stiu sigur. Cert este ca iubirea copiilor nostri si iubirea noastră se împletesc si se se suprapun. Si ce iubim noi, lor le vine usor sa iubească. Si ce iubesc ei, ajungem cumva sa iubim si noi. Prin prisma lor. Iar iubirea altruistă oferta incredibila libertate. Mai mult decât orice alt sentiment ambivalent, de dezamagire, supărare, furie…

Deci întrebarea se pune: noi iubim sau nu mama biologica? Cum asa? Se cade? Este posibil? Cum se simte o astfel de iubire? 

Comentariul meu m-a luat prin surprindere ca n-am stat sa na gândesc in prealabil la iubirea pe care acum o declaram posibila, necesară. 

Am vorbit însă de libertate si de frica in lupta noastră imaginara cu o persoana usor de idealizat pentru ca nu exista in viața de zi cu zi a copiilor nostri. Si eu sunt pentru libertatea inimii. 

Biblia ne invita sa ne iubim aproapele. Sa facem bine celor ce ne urăsc. Cu atât mai mult cred ca sunt chemată sa nutresc sentimente de pace fata de femeia care a dat naștere copilului meu. Iubirea mea pentru fiica mea se traduce prin compasiune si iubire din Hristos fata de mama biologica. Cu cat ma gândesc mai mult la asta cu atât are sens. 

Iubirea fata de aproape nu vine doar cu sentimente călduțe, gâdilitoare. Iubirea este si o alegere. Mai ales o alegere. De compasiune, de dorinta de bine.