Gandindu-ma inapoi la primul an cu Jackie, imi aminteam ca prin vis ca a fost foarte greu. Foarte frumos dar epuizant. Aveam insa energie stocata amandoi. Bucuria noului statut de parinti, care vedeau lumea prin ochii unui copil, compensa orice greu. 

Imi amintesc ca eram mereu in alerta si nu ma puteam relaxa, nici cand dormea fetita noastra de 3 ani la amiaza. Pentru ca se putea trezi in orice moment, eu nu putea lasa garda jos sa ma bucur de liniste. Desi Conrad si eu lucram de acasa împreuna si nu eram niciodată singura. Atunci am început sa merg la inot in timpul somnului ei, si sa ma rog, si sa imi las mintea sa fie inundate cu pace si cu bucurie, si sa revin acasa, inainte sa se trezeasca chiar, ca un om nou. Conrad era mereu însă mai degajat ca mine. Compartimentaliza mai eficient.

Am crezut ca epuizarea si stresul resimtite se datorau rolului nou de printe. Ca nu aveam inca nervii antrenati sau tociti. Traiam totul prea intens, prea personal. Vedeam parinti care pareau degajati, cu copii care se urcau in capul lor, sau faceau prostii, sau lucruri periculoase, dupa parerea mea, si ei nu se stresau deloc. M-am gandit ca orice parinte nou poate aspira la o astfel de degajare. Dar sincer cred ca exista o cale de mijloc, cateva limite pentru copii si o prezenta mai activa a parintilor, activa si bucuroasa. Nu impietrita si epuizata. 

Primind-o acasa pe Evelyn, rolurile si statutul fiecaruia in familie s-au ajustat. Nu am adaugat doar o farfurie in plus la masa, ci am avut parte de un numar dublu de cuvinte, de explicatii si povesti seara. Pe Evelyn n-am bibilit-o cum am facut cu prima fiica. Atunci inca invatam despre rolul de parinte, cat putem, la ce dam curs, cat si cum lungim ritualul de seara, la ce facem concesii. 

A dost un avantaj si un dezavantaj ca n-am învățat odată cu Evelyn toate acestea, ci eram deja rulati in rol. Ea s-a adaptat rapid, si a intrat in ritmul nostru plin de incredere. Prezenta surioarei a ajutat mult in tranzitie. Si împreuna, ele invata si practica interactiunile sociale sanatoase, cu limite si competitie si folosirea cuvintelor. Avantajele cresterii cu frati sau surori sunt evidente, dar exista o vreme de surmenare pentru parinti. Si un disconfort al lor datorat nevoi de a imparti lucruri si atentia parintilor. 

Ne-a taxat micuta, cu aluzii sau cuvinte clare, despre ce nu-i place si ce nu-i convine. Asteptarile ei si nevoiele ei sunt surprinzator de bine negociate. Imi amintesc ca are doar 4 ani si in nici una din ele nu exista un os manipulator. Ci nevoi exprimate cu incredere. A trebuit sa imi pun ingrijorarile si oboseala in check, si sa ii ofer mai multa atentie si caldura, pe langa implinirea nevoilor zilnice. Dupa o luna de schimbat foaia doar putin, n-a mai cerut sa ii sune pe asistentii maternali, nu mai idealizeaza trecutul, nici nu mi-a mai reprosat ca nu ma joc cu ea destul. Desi, sincer, ma joc la fel de mult. Doar perceptiva ei e schimbata. 

Ii povesteam sotului despre cursul de 13 saptamani TBRI pe care il fac online, de doua ori pe saptamana. Luni am discutat despre vindecare si atasament. Primi trei ani de viata sunt esentiali in dezvoltarea legaturilor neuronale si dezvoltarea increderii si a atasamntului sanatos al copiilor. Pe ambele fete le-am adoptat la 3 ani (deci n-am avut nici o influenta personala in aceasta perioada atat de importanta). Amandoua au fost neglijate si abandonate la 1 an. Si totusi, in cei doi ani petrecuti la asisteni maternali diferiti, au facut progrese extraordinare. Tranzitiile lor, poate doar cele timpurii au fost traumatizante. Insa tranzitia spre adoptie, faptul ca se face in timp, cu pregatire emotionala, se potriveste si se intampla destul de usor. Mai ales cand adultii implicati isi asuma echilibrul emotional. Exista mici ajustari in primele saptamani. Avem parte si de o luna de miere. Apoi urmeaza un timp de jelire a trecutului, dar si de acceptare deplina a noii familii. 

Limbajul meu de iubire cel mai confortabil este slujirea. In primii ani de viata, copiii au nevoie de o astfel de iubire, consecventa. Mancarica buna si calda oferita mereu la timp. Odihna consecventa, activitatile de dezvoltare si joaca, baita calda si placuta, rutina de seara… toate actele acestea de slujire sunt dovezi de dragoste, dar mai mult de atat, ajuta mintea copiilor sa se vindece, sa se umple de placere si de ohihna, si nu de frica. Burtica plina, mintea odihnita, iubirea experimentata… ii fac pe copii sa se simtă in siguranța. Siguranța asta este resimțită ca iubire; de aceea infloresc copiii cand ajung intr-un mediu familiar sigur.

Mai sunt si tranzitiile zilnice, pe lange cele mari ocazionale (cum sunt adoptia, inceputul scolii etc). Comunicarea deschisa despre ce urmeaza sa se intample, pe care am practicat-o instinctiv, sau vazand alte mame demult cum fac, ne-a fost de mare ajutor. In parc, la bunici, in vizita la cineva, le spunem cand mai avem doar 10 minute si apoi plecam, coopereaza fara probleme. Daca a doua zi urmeaza sa facem ceva diferit dupa scoala, le spunem dinainte si copiii anticipeaza cu entuziasm evenimentul. 

Am avut cateva saptamani foarte bune cu fetele. Asta dupa vreo luna in care se intampla cate un eveniment tensionat in fiecare zi, ori cauzat de teme, ori neascultare/sfidare usoara, ori nemultumire, ori cearta intre fete. Perioadele tensionate ne fac sa credem sau sa simtim ca nu suntem parinti buni, desi ne dam toate silintele si muncim din greu la asta in fiecare zi. Aseara, laudandu-mi sotul pentru felul lui minunat de a ne rasfata, ingriji, face sa radem, si fetele bucurandu-se pe langa noi, am realizat ca suntem parinti suficient de buni. Si nu doar saptamana asta, ci si in zilele in care suntem frustrati si epuizati. In acest sezon in care ele sunt destul de mici, le iubim cu slujirea noastra zilnica, si vedem roadele curajului cu care ele se exprima, bucuria si rasul lor vesel, colorat, cresterea in cunostinte si in responsabilitate. Suntem parinti indeajuns de buni, cu defectele si cu limitarile noastre. Si crestem impreuma.