Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu, si frica de Domnul este începutul înțelepciunii.

Vorbeam aseara despre nu stiu ce, dar am spus ca ma bucur ca tati e om cu frică de Dumnezeu. Jackie uluita de aceasta idee: “Cum adica sa ne fie frica de Dumnezeu.” 

Si uite asa intram in chestiuni de finete in etichetarea emotiilor. 

Frica la timpul potrivit este buna. Chiar daca este neplacuta. Fugim din fata pericolului cand ne este frica. Dar frica de Dumnezeu inseamna reverenta si respect fata de un Tata bun dar si drept si sfant. 

Jackie este intr-o faza teribilista si nu admite nici rusine nici frica. Desi reactiile ei sunt sanatoase si corecte in context. 

O intreb daca o incearca un sentiment de disconfort cand ne suparam, sau cand o certam. Cand ridicam tonul. 

Si Dumnezeu, Tatal nostru ceresc, ne iubeste si ne rabda si ne da multe sanse, dar cand facem ce nu e bine, el se indura de noi cand ne cearta, ca vred sa ne indreptam. De asta zice in psalm “ferice de omul pe care il cearta Dumnezeu”. 

Le dojenim pe fete. Ne tinem socoteala unul altura noi ca adulti, si ne tinem frustraria in frau. Le oferim caldura si siguranta si predictibilitate si joaca, dar le aratam si partea de lucru si munca in calatoria maturizarii (care uneori nu le place catusi de putin). Suntem motivati de un sentiment adanc de responsabilitate fata de ele si de cresterea lor frumoasa. Uneori fac boacane dupa boacane, asa palcuri de neascultare si incapatanare, si apoi avem si perioade de senin, de priveliste, de cules roade. 

Nu stiu cand am facut legatura intre frica de Dumnezeu si frica de parinti sau de autoritatea buna, dar cele doua se intrepatrund destul de strans. Ne stricam de cap daca lasam sa se vada si sa se simta doar veselia si huzureala. Despre sentimentele mai putin placute dar reale si sanoase cine discuta? Cui le lasam? Exista munca, exista rabdare, abtinere, asteptare, frustrare, plictiseala, limitare, care toate au sanse sa produca in noi si ai nostru lucruri marete. 

Fetele se lipesc de noi, se alinta, se lasa rafatate si dragalite. Studiind tot felul de chestiuni serioase despre trauma si atasament, ma uimesc de rezilienta si de inflorirea lor frumoasa. Asculta, primesc dragostea si darurile fizice si emotionale, isi exprima recunostinta… doar uneori cea mai obisnuita cu noi isi exprima nemultumirea si dezaprobarea fata de limitele pe care noi insine ni le impunem si ni le asumam, ca sa ne putem bucura de micile placeri.