I-am spus fetiței mele că are dreptul s-o certe cine o iubește (adică îi vrea binele). Nu m-am gandit mult la asta, ci doar mi-am spus-o mie însămi ca și adult. De fapt, am provocat-o să cântărească intențiile cu care cineva împarte corecții mai mult sau mai puțin întemeiate. 

Când proverbiala “tanti” mă certa ca și copil, în mare parte ea era frustrată și amărâtă. Se răcorea. Prea puțin avea de a face acțiunile mele. Cumva am înțeles asta devreme, și așa nu am preluat amăreala altora. 

Purtăm rănile trecutului nostru. Adulții care nu știu să se relaționeze la copii, ei la rândul lor au fost bruscați și corectați fără blândețe. Unora nici nu le trece prin cap că se poate și altfel, mai frumos și mai eficient.

Cum ne simțim și cum reacționăm când cineva ne vorbește arțăgos, pe un ton certăreț?

Îi răspundem pe acelați ton, să guste și el acelați medicament de harță? Îl ignorăm? Încercăm să aplanăm situația confromându-ne? Sau ne oprim curajos și senin, îl privim în ochi, și îi vorbim pe un ton ferm dar blând și empatic?

Am două bucurii contextuale mari. Când copiii prietenilor mei vin la mine cu drag, cu entuziasm. Îmi arată, îmi povestesc, mi se așează în brațe. Eu îi privesc cu drag în ochi și le zâmbesc sincer. Uneori copiii întrec măsura, dintr-o prea mare exuberanță. De oboseală, de bucurie, de supra-stimulare. Dacă limitele verbale nu li-s familiare – Gata, nu mai pot. Hai să luăm o pauză. Hai să ne oprim. – Cele nonverbale cu atât mai puțin. Ferm și blând. Am învățat că uneori să îmi las oboseala și seriozitatea să apară intenționat și clar pe chipul meu, e neașteptat pentru ei dar eficient. E deseori mai ușor să verbalizam limitele față de propriul copil (care ne cunoaște și nu se pierde cu firea), ca ceilalți copii să-i urmeze exemplul. 

Cealaltă bucurie e când fetița mea merge cu drag la prietenii mei și își exprimă afecținea discret. Cum se așează lângă ei, le povestește ce-i important pentru ea, îi admiră și conversează. Iar ei îi oferă atenție nedivizată și cuvinte sincere de apreciere. Într-o zi Jaclyn și-a amintit cum îi spunea Carmen dimineața intr-o tabără. Good morning sunshine. Adresarea asta spusă cu prezența de spirit inconfundabilă a prietenei mele, e un punct de reper în iubirea pe care Jaclyn o simte din partea ei. 

Acum vine partea mai grea. Ce facem sau ce simțim când un alt adult ne corectează copilul? 

Iar noi am fost puși în situația în care să fim nevoiți să dojenim un copil? Avem vreun drept sau o responsabilitate să fim vocea rațiunii în viața altor copii decât ai noștri? În ce măsură și în ce fel? 

Sunt două ingrediente esențiale de luat în considerare. Scopul final al dojenitului și încărcătura emoțională. 

Dacă nu v-a enervat niciodată un copil, faceți o tomografie craniană să vedeți dacă nu va apasă și vă sugrumă ceva centrul iritabilității. 

Pe de o parte, după ce adulții devin părinți, li se mai tocesc nervii, și sunt mai îngăduitori. Înțeleg mai bine subtilitățile sociale, învată să ignore anumite lucruri, și cel mai important – empatizează. 

Pe de altă parte, ni se clarifică niște așteptări, și căpătăm curaj în a trasa limite de bun simț. 

Zilele trecute veneam cu mașina de la un drum lung, și în spate Jackie și un alt copil se distrau de mama focului. Cântece, tachinări, chicoteli și sunete bizare și amuzante. Conrad era epuizat și i-a rugat s-o lase mai încet cu zgomotele. O dată. De două ori. Hărmălaia se relua după nici câteva secunde de liniste. La un momet dat Conrad strigă nervos ENOUGH! Restul drumului, încă 10 minute, Jackie a adormit și celalalt copil n-a mai scos un sunet. 

Am certat și eu un copil odată. La nervi. Am întrebat fulgerând suparare din ochi cum își permite să vorbească așa. Eram extenuată. Mă uit în urmă și nu-mi vine să cred că am reacționat emoțional. Efectul a fost însă pe măsură.  

Partea cu care trebuie să mă împac e faptul că astfel de ieșiri din decor sunt memorabile. De bine, de rău. Aș prefera ca ei să nu uite lecția (fără doar și poate necesară), și să țină minte nu doar cum i-a făcut să se simtă un adult ce i-a dojenit. Poate de asta, simt că ne câștigăm dreptul să certăm un copil doar când îl iubim.