Tăcut.

Puterea introvertitului într-o lume care nu se poate opri din vorbit.

Nu există un șablon omenesc. Fiecare suntem un cumul de informație genetică, experiențe, cultură, context familial, dar mai ales modul unic în care fiecare dintre noi procesam experiențele. 

The Quiet Power of Introverts | BBC Ideas

Here's why being an introvert can be a real strength.

Posted by BBC One on Tuesday, January 21, 2020

M-am identificat ca introvertită până în adolescență. După primul an de facultate însa am trecut printr-o metamorfozare, călătorind singură spre California. Am avut însă la capătul celalalt al lumii, așteptându-mă o gloată de oameni, altfel decât cei cu care am crescut. Veseli, zurlii, conectați si extrovertiți practici mai toti, darnici și empatici, plini de viață, și care m-au făcut să mă simt pe deplin acceptată și iubită, văzută, apreciata și răsfățată chiar. Realitatea e că după trei luni de “work and travel” m-am întors acasă alt om. Mai trează, mai conectată cu mine însămi. Mai curajoasă. Parcă am început să văd viața în culori vii. 

Cred că am avut o copilărie fericită. Mie mi-a priit. Aș îndrăzni să spun că n-aș schimba-o pentru nimic în lume. Este fundația pe care am putut zidi ceea ce azi este vizibil. Însă abia ca adult am devenit pe deplin eu, altfel parcă, uitând de mine. Privind și în afară.

Un lucru însă nu s-a schimbat. Pot călători cu ochii minții în timp, cu inima, și mi-l amintesc pe Dumnezeu. Ca acum. Pot privi viața la fel de matur sau senin acum, așa cum priveam lumea din jur ca și copil. Transformările de-a lungul a trei decenii sunt evidente. Însă ceea ce a rămas neschimat este Dumnezeu. Dumnezeu așa cum l-am cunoscut și iubit cu inima mea fragilă din clasa întâi, când începuse să îmi fie atât de frică, de groază, să mă întorc la școală după vacanța de iarnă. Îmi amitesc plângând înfundat seara în pernă, să nu mă audă nimeni că plâng. Și m-am rugat cum am știut eu mai bine ca Dumnezeu să mă păzească. Să îmi dea curaj și minte să pot învață. Învățătorul meu era sever. Iar eu nu găseam plăcere în a socializa în exces cu colegii. Așadar, sigura relație solidă la școală era cu un om sătul de viață, de copii, învățător care pe deasupra nici nu mă agrea. În fine, am supraviețuit. Apoi a devenit to mai ușor în timp. Iar eu îmi luasem viața în maini, la cei 7 ani ai mei.

Nu încercam să ies în evidență, sau să mă fac plăcută. Mi s-a reproșat că nu ridic mâna la ore. Tata, înțelept, l-a întrebat dacă totuși stiu răspunsul când mă întreabă. Învățătorul cel ursuz doar a afirmat că știu, și n-a mai insistat. Sau n-or mai fi insistam ai mei să mă schimb. Oricum a fost, sunt mulțumitoare că nu m-am împovărat degeaba cu aparența extrovertismului așteptat de învățătorul meu cel vechi. 

Salvarea mea a fast că am o memorie excelentă. Îmi dau seama că îmi amintesc clar ce am învățat și acum douazeci de ani la fizică, biologie și chimie, formule matematice și alte detalii. 

Când spun că sunt introvertită în esență, nu caut validarea extrovertismului meu. O spun ca un fapt. Însă pentru că nu m-a forțat nimeni să fiu altfel decât eram, devenind adult mi-am găsit rolul și rostul și locul. Identitatea. Și mai ales vocea. Consecventă. Deși bunica îmi zicea că vorbesc “ca una bătrână” de la 3 ani. (Iar eu i-am zis să nu mă facă bătrână, că ea-i bătrână. Bunica doar a mai râs una bună la corecarea mea). Oricum, în propria piele, cu mine însămi cred ca m-am simțit bine mereu.

Introvertiții sunt oameni atenți la propriile trăiri interioare.


Citind cartea menționată la început, iată câteva lucruri care mi-au ieșit în evidență și în care mă regăsesc ca și semi-introvertită. Așadar introvertiții:

  • Ajung primii la petreceri, nu doar pentru că sunt punctuali, dar socializarea devine mai ușoară, pentru că ceilalți invitați intră în teritoriul introvertului (familiarizat deja cu locul).
  • Sunt relativi immuni la ispita bogăției și faimei.
  • Sunt buni lideri pentru cei care iau inițiativă. Datorită predispoziției de a asculta, și lipsa interesului de a domina situațiile sociale, e mai posibil să implementeze sugestiile primite.
  • Simt presiunea de a contribui în ședințe. Ce spun e mereu cântărit și inteligent. E recomandat să ia cuvântul devreme, și nu să aștepte până au vorbit toți, pentru că pot fi copleșiți de emoție.
  • Nu agrează ședințele lungi. 
  • Se simt confortabili de unii singuri.
  • Găsesc și ei plăcere în stimularea socială, însă în doze mai mici: întâlinile să fie mai scurte și cu decibeli mai reduși. 
  • Sunt buni vorbitori în public – dar să nu îi pui să pălăvrăgească la sfarșitul prelegerilor. 
  • Dacă lucrează într-un mediu stimulant și social, pauzele le petrec plimbându-se singuri sau citind.
  • Sunt buni organizatori și își pot ieși natural din zona de confort atunci când e pentru o cauza de care sunt pasionați.
  • Vorbitul în public e usor când cred în ceea ce vorbesc.
  • La petreceri preferă să aibă câteva conversații profunde și inteligente cu unu doi oameni.
  • Nu suportă bârfa.
  • Preferă mediul scris de comunicare comparativ cu cel la telefon.
  • Pot vorbi elocvent limba tăcerii. 

Totuși nu idealizăm nici nu denigrăm un tip de personalitate comparativ cu altul. Deși societatea actuală aplaudă și încurajează extrovertismul mai mult decât înclinația introvertită. Astăzi viața ne este influențată la fel de profund de tipul de personalitate, așa cum decenii întregi a fost marcat de gen sau rasă. Gândițivă doar ce tip de personalitate este promovat și cum apreciem superficial inteligența, asociind-o cu “guralivitate”. 

Până și natura selectează automat diversitatea de care avem nevoie. O cireadă sălbatică supraviețuiește dacă are membrii aventuroși și îndrăzneți, atunci când au nevoie să caute locuri noi de păscut, dar au nevoie și de anxioșii sensibili la pericole, care “țin de șase” din instinct, și dau semnalul dacă există un pericol. 

Așadar, lucrurile astea sunt bune de știut, și măcar doar ca să ne acceptăm rațional propriile limitări și tendințe, și să fim mai îngăduitori cu cei dragi ai noștri. Că în final nu doar supraviețuim, ci ne și bucurăm de viață.