Am lăsat câteva zile să treacă, să mi se catalizeze emoțiile și să mi se clarifice gândurile.
Într-un colectiv drag mie, m-am trezit constrânsă să accept să continui într-un rol de care deja mă detașasem mental. Am simțit ca am alergat cursa întreaga și am ajuns la capăt cu bine. Slavă Domnului.
Anxietatea care mă încearcă în aceste prime săptămâni de școală are legătură cu straturile diverse de responsabilități pe care mi le asum. La școală de muzică trebuie să găsesc în timp util un program potrivit pentru orele de clarinet, teorie, ansamblul coral sau orchestral, și pian. Programul fetelor e diferit și încă neclar. Liderele momco organizează un eveniment la care prezint tema anului, publicăm două cărți luna asta, coordonez materialele pentru studiu biblic online cu pastorul nostru din California, în octombrie organizăm o conferință în Croația, și încă n-am avut timp să mă gândesc la grupul meu de mame adoptive. Fetele din biserică vor să plănuim anul momco și tocmai au plecat socrii mei din vizită la sfârșit de vacanță. Și lista continuă. Sunt copleșită de responsabilități și abia astăzi simt ca m-am trezit odihnită, după ce am dat drumul la câteva proiecte de pe rol.
La ședința cu părinți am anunțat ca doresc să predau ștafeta responsabilității financiare. La trecerea către gimnaziu, mi se pare timpul perfect pentru o schimbare. Anul trecut președintele și vicepreședintele s-au retras, doi domni care s-au implicat cu toată inima în bunul mers al lucrurilor cu clasa. Am fost acolo când s-a negociat orarul și locația pentru cursurile de după masă, și nu a fost un sezon ușor. Personal am fost ușor întristată de decizia lor dar am respectat-o. S-au ales alți doi părinți în comitet și eu m-am gândit să nu o las pe doamna învățătoare pe ultima sută de metri să dezvolte un nou parteneriat cu alt casier. Aș fi vrut atunci să ma retrag și eu dar în lumina retragerii celorlalți doi, mi-am asumat continuarea responsabilității și am dus-o până la capăt.
Bun. Acum la ședința de clasa a V-a. Cu toate justificările, umorul, și dorința explicită ca vreau să mă retrag, ceilalți părinți m-au luat prin surprindere cu valul de aprecieri, încurajări, rugăminți… și presiuni.
Când a venit timpul să propunem și să votăm, doamna dirigintă a început cu rolul meu, ultimul din lista. Toți s-au uitat iar la mine. Am râs și am rugat-o să înceapă de sus, cu președintele. Părintele care a fost președinte în clasa a IV-a era prezentă și a acceptat să continue. Vicepreședintele nu era prezent și am ridicat mâna cel mai sus, glumind că mă ofer, dacă ăsta e singurul mod în care pot renunța la rolul de casier.
Atunci au sărit alți voluntari pentru rolul de vice, ca să pot continua eu ca și casier. Încă nu acceptasem să continui și a mai urmat un val de presiuni, toate frumos îmbrăcate în aprecierea lucrului bine făcut în toți acești ani.
A urmat o liniște inconfortabila. Mie îmi era milă de doamna dirigintă care stătea cu foaia în mână, acesta fiind ultima decizie de luat după ora de ședință. “Ok zic. Anul ăsta.”
Am plecat acasă un pic șocată de felul în care am ajuns să reiau activitatea de casier.
În acea liniște inconfortabila în mintea mea se luptau câteva gânduri contradictorii: “eu am încredere în oamenii ăștia. În valorile lor. Îi respect. De ce insistă? Cumva eu nu am dreptate în hotărârea mea? De ce nu mă aud?”
Nu mi-a venit nimeni în ajutor. Poate pentru ca asta ar fi însemnat probabil să își asume acel cineva rolul de casier.
Dar de exemplu, când o femeie ia apărarea altei femei care e hărțuită în autobuz, își asuma și ea realitatea ca va fi de asemenea hărțuită.
Un bărbat care desparte alți doi care se bat își asumă un posibil pumn scăpat.
Nu mă identific cu statutul de victima, și pentru asta am încercat să preiau controlul situației intrând direct în pâine de a doua zi, rezolvând cu auxiliarele.
Însă sincer m-au încercat tot felul de emoții neplăcute: dezamăgire, rușine, frustrare. Toate peste duiumul de responsabilități de zilele astea.
Trebuie să conștientizam cu toții ca atunci când o persoană spune “vreau să mă retrag”, asta nu înseamnă “convingeți-ma să rămân”.
Când mi-am dat demisia din rolul de lider creativ la Apple, aveam planul făcut, să mă mut în România ca să adopt. Managerii mei mi-au spus ca și-ar dori foarte mult să rămân, ca prețuiesc contribuția mea și prezența mea în echipa. M-au întrebat dacă e ceva ce ar putea face să mă convingă să rămân, dacă vreau mai mulți bani. Am zâmbit și am răspuns nu. Atunci ei mi-au răspuns la rândul lor ca îmi respectă decizia și mi-au mulțumim pentru contribuția mea în acei ani.
Așadar eu nu sunt obișnuită cu insistențele oamenilor. Când am plecat la facultate prietenele mele erau dezamăgite. Și au rugat-o pe mama să mă convingă să rămân în orașul natal. Mama surprinsă de astfel de cerințe le-a spus: “cum aș putea să o opresc? Ce să-i ofer în schimb?” Apoi, patru ani mai târziu când am plecat în America, împreună cu soțul meu, oamenii au întrebat-o: “cum o lași să plece?” La care ea din nou, surprinsă de o astfel de întrebare a răspuns la fel: “cum aș putea să o opresc?” Și iată ca m-am întors din nou aproape de părinți, cu experiență și viață în mine, cu bucurie și credință.
Ei bine, îmbrăcată în măgulite, cu puțin umor și presiune, dorința mea de a mă retrage nu a fost respectată. Iar eu nu am fost îndeajuns sau neplăcut de fermă. Și realitatea asta mă întristează.
Dar ce lecție grozavă am învățat eu prin acest episod! Cat de ușor pot fi influențați copiii noștri prin puțină presiune din partea unui grup de oameni buni. Probabili nu copiii cu apucături extreme îi vor influența pe copiii noștri să facă ceva ce poate nu vor, ci prietenii apropiați.
Și încă un lucru: nimeni nu este de neînlocuit. A crede ca noi putem face cel mai bine ceva este o rețetă pentru dezastru. Într-o familie, când mama face curat cel mai bine, sau mâncare exact cum o vor copiii, citește povești și vindecă și duce la programări cel mai bine, asta nu înseamnă ca nu poate sau nu trebuie să lase și pe alții să facă, să încerce, să ajute.
Să ne ferească Dumnezeu de gândul că doar noi suntem salvatori.
Și dacă voi fi fost cel mai bun casier din istoria școlii, daca e timpul să mă retrag sa am grijă de mine, de mintea mea, de familie, nu am nevoie de nici o altă justificare pentru a mi se respecta decizia.