Uneori am impresia ca se iau prea in serios. Se grăbesc. Și pun frâna sacadat. Bruscat. Se sperie de propriile trăiri și de ritmul propriu sau al celuilalt.
Nicicum nu-i bine. Nici să le dau apă la moară. Nici să faci baraj. Uneori îmi doresc să poată face o pauză natural, amândoi în același gând, fără să se lezeze unii pe alții în vreun fel. Spațiu să respire, să gândească, să crească, să se odihnească.
Le e frică să nu se piardă unul pe altul, nu știu de ce. Poate ca intuiesc cat de grozav e celălalt. Cat potențial are celălalt, și prezența de spirit și umor subtil, inteligența, caracter, familii solide în spate… și nu vor să se piardă. Dar sămânța asta de frică mă îngrijorează. Nu aș vrea ca nici unul să ia decizii motivați de frică – de frică să nu-l piardă pe celălalt. Își asuma și riscuri, prin vulnerabilitate. Dar parcă e prea mult prea repede.
Când se creează câte o avalanșă de emoții, eu o resimt indirect. Empatizez și fără să am toate detaliile. Și mă obosește. Tare. Punându-mă în papucii lor cred ca aș fi renunțat deja de 10 ori la relație. O simt în stomac și parcă nu pot gândi clar. Dar pare ca ei doar își întăresc reziliența. Nu se pierd cu firea. Continuă. Răzbesc. De unde au astfel de resurse?
Ne mai bagă și pe noi la mijloc. Its ok. Ne ține. Dar nu mult. Și el se răzgândește de frică. Cred ca dorește mai mult dar apoi își dă seama ce cere. Mi-aș dori să fie mai matur.
Ce echilibru delicat. Noi părinții avem prea puțin control real. Culegem roadele a ceea ce am semănat in timp. Maturizarea nu se forțează, se construiește cu răbdare. Ne asumam rolul, fără frica de a dezamagi, si rămânem aproape.