Uneori se repetă, alteori sunt doar invazive, și nu o data, întrebările indiscrete au fost puse de față cu copiii noștri adoptați.
“O cunoști pe mama lor biologică? Sunt de etnie? Cum sau de ce au fost abandonați? De unde vin? Cum au ajuns la voi? I-ați ales voi?
Ceva in noi se crispează la interogările despre trecutul copiilor noștri.
“Dar de ce vrei sa știi?”
Sa răspunzi printr-o întrebare, pune reflectorul înapoi pe trecătorul curios. Pentru că în final și la urma urmei, chiar așa: ce se ascunde in spatele întrebării? Satisfacerea unei curiozități? A da un răspuns pertinent ne stoarce uneori de puteri. Punem suflet și răspundem din inimă. Doar ca întrebările să atingă mai adânc o rana sau să se treacă la alt subiect cu o superficialitate neașteptata. Nicicum nu-i bine. Și totuși întrebările vor continua sa curgă. Soluția, după cum o văd eu, e sa ne facem un repertoriu de răspunsuri blânde, educative, ferme și cu limite clare.
Acum dăm pagina și privim dintr-o perspectiva pozitivă.
Îndrăzneala și întrebările sunt pana la urmă o deschidere la dialog. E mare lucru că oamenii îndrăznesc să întrebe! Dacă noi suntem ușor ofensați de lipsa de tact, și ne retragem tot mai mult în noi, îngropând de tot subiectul adopției, nimic nu se va schimba. Și chiar și atunci când vom începe munca monumentala de a influența opinia publică despre adoptie, despre etnie, despre realitate și cu tact în astfel de conversații, noi nu vom vedea rezultate imediate ci alții, sau generațiile viitoare vor culege roadele.
Am câteva reguli de baza care m-au ajutat sa nu îmi pierd inima, să nu mă amărăsc sau să nu mă închid în mine.
Fac eu primul pas. Dau eu tonul conversației. Rămân, dacă sa poate, cu un pas înainte. De asta vorbim des despre adoptie. Si văd ca și copiii noștri s-au molipsit.
Apoi îmi formulez câteva răspunsuri în funcție de contextul in care sunt întrebată: “ma bucur ca vrei sa înțelegi mai bine adopția. Povestea adopției copilului meu este a lui de spus, atunci când e gata s-o facă.”
Alegem din timp și pe o minte limpede, împreuna cu copiii, cât din povestea lor avem permisiunea sa împărtășim. Sau cât e înțelept să spunem.
Fiica mea a dat detalii tuturor când le-a spus despre omul beligerant in grija cui a fost lăsată înainte sa ajungă în protecția statului. Eu i-am spus despre el s-o ajut sa înțeleagă de ce îngheață când cineva strigă la ea.
Dacă noi, părinții adoptivi suntem luați prin surprindere cu întrebări, și copiii sunt de față, amintiți-vă ca ei sunt de fapt prioritari in acel moment. Fără sa ne enervam pe interlocutor, fără sa ne crispăm sau sa ne fie rușine (nici voi nici copilul vostru nu ați făcut nimic demn de rușine. Adopția este partea frumoasa si răscumpărătoare din poveste) răspundem pe scurt cât si ce putem, în timp ce facem contact vizual cu copilul nostru, mângâind-i capul, sau umărul, transmițându-i un sentiment de conectare și validare. Ei sunt importanți pentru noi. Povestea vieții lor e prețioasa. Ochii lui vor spune multe si vor pricepe multe, chiar când gurița lui e muta, asistând aparent pasiv la conversație sau fiind tratați invizibil de interlocutori.
M-am trezit spunând mai mult decât aș fi vrut din detaliile trecutului lor. De exemplu cum au fost salvate sau aduse la protecția copilului. Doar pentru a liniști interlocutorii că nu a fost mai rău decât cred ei. Am răspuns mereu pe scurt și cu nonșalanță, dar de multe ori am rămas cu îndoieli dacă am făcut cuiva vreun bine satisfăcând curiozitatea unor străini.
“De ce vrei sa știi?” E un răspuns printr-o întrebare care poate săpa mai adânc în conștiința celor ce chiar vor sa învețe. Și poate, pe măsura ce oamenii curioși răspund la întrebarea ulterioară, poate, doar poate, capătă drept de trecere în povestea miraculoasa a adopției copiilor noștri preaiubiți.