Fierul ascute fierul

Eram la o minunata reuniune lunară cu parinti adoptivi, si s-a pus o întrebare: cu ce ne trezim ca ne luptam, din tiparele pe care nici nu știam ca le avem, ca parinti.

Mi-a ieșit pe gura o platitudine. De altfel destul de serioasă si copleșitoare pentru mine, daca sincer asta e ceva greu de facut datorită creșterii mele. Joaca dezinvoltă. Conrad m-a completat instinctiv si eu m-am energizat din triunghiul vesel. Pana si câinele meu ma ajuta in acest domeniu.

Sotul meu fost plecat doua saptamâni si eu a trebuit sa devin parintele complex, complementar, sa ma si joc. Restul mi-a venit natural, imi vine natural. Si a fost pace, înțelegere, curățenie, program respectat, si flexibilitate fara supărare.

Însă in aceste doua saptamâni petrecute separat, s-a mai facut un progres. Conrad devenise destul de rigid si copleșit, iritabil si dojenitor in săptămânile dinainte de plecare.

Pentru ca Jaclyn știe ce înseamnă pacea si starea de bine in familie, ea a fost intuitiva si curajoasa, dar mai ales elocventa. Si-a facut curaj si ne-a spus ca s-a saturat sa o mai certe tati.

Si eu o cert. Aveam senzația ca eu o corectez si o cert si imi folosesc vocea serioasă mai mult decât Conrad. Dar ma adaptez ca apa. Si las de la mine. Si imi cer iertare cand greșesc. Si ne împăcăm.

Dar Conrad, ca tata, are rolul lui tare, ca muntele. Si poate acum, cand Jaclyn are 5 ani, el e incomod, copleșitor. La umbra tăriei lui, va fi o vreme cand amandoua ne vom odihni. Dar pentru acum, am hotarat ca e nevoie de vorba buna, de pace, de dojana rară si calda. Cu iubire. Ca la iubire Răspunde inima fetiței mele cel mai bine.

Cat a fost tati plecat, Jaclyn s-a rugat sa ii schimbe domnul inima lui tati, sa nu o mai certe, sa fie flexibil cand luam masa, cat si cum mănâncă. S-a întors tati din lunga lui calatorie, si am intrat intr-o noua eră. De pace, de empatie, de răbdare înnoită.

Am mediat. Obișnuiam sa fiu vocea rațiunii intre parintii mei. Si cu emoție i-am lăsat acasa cand am plecat la facultate. Dar s-au descurcat.
Acum însă, sa fiu vocea empatiei si rațiunii in mica mea familie, e la fel de încărcat, dar si mai satisfăcător.

Eu însămi am facut multe greșeli ca părinte in primul an. Eu am certat-o prima. Eu mi-am luat asupra mea rolul de părinte ne-cool. A fost greu, tare greu, si realizez asta doar in Retrospectiva. Bâjbâială in întuneric. Asa as descrie rolul de părinte adoptiv la început. Am slăbit mult si brusc. Dar măcar nu m-am certat mai deloc cu Conrad. Mai mult ne șlefuim acum unul pe altul ca parinti. Cum se ascute fierul cu fier, asa ne ascuțim voluntar si involuntar simțurile si Abilitățile.

E usor sa ne dam unul dupa altul. Ne-am obișnuit sa facem echipa impreuna, si unde am luat-o greșit uneori, a fost ca in loc sa ne corectam unul pe altul, am facut front comun instinctiv, dar ne-am trezit de partea greșita a baricadei, de parinti prea severi poate. Conrad mi-a zis la un moment dat: “lasă-ma si pe mine sa fiu Bad-cop”. Pana si delicventii au nevoie de amândoi: Good cop Bad cop.

E mare lucru sa rămânem integri in credința noastră, si independenți, dar si deschiși cu urechea largă la partener, si cu inima si mai larga, sa ne ajustam pe noi înșine, sa ne smerim, sa creștem.

Jaclyn cooperează. Isi mai încearcă puterile de negociere, dar intr-un procent copleșitor, cooperează si asculta de vorba buna, explicata răbdător.

Intr-una din multele carti ce le-am citit anul asta scria ca oamenii (mici si mari) au instinctul de a coopera cu cei de care simt văzuți, auziți, înțeleși, iubiți.