Cartierul în care locuiesc, are în plan să construiască un centru comunitar. Cel puțin în planul aprobat pentru construcții și promovat în materialele primite la cumpărarea unei proprietăți în acest cartier.

Visăm încă totuși la un loc de joacă, pentru copiii care cresc mai repede decât planurile de dezvoltare ale cartierului. Există un sentiment de dezamăgire și deșăsare, întețit de realizarea că ne izbim de blocaje imaginare. Mi-aș dori ca măcar aici să vedem că se poate schimba sau construi ceva. Este totuși o comunitate privată, însă ceva lipsește. Ori o viziune clară, ori un plan explicit, de buget, responsabilități asumate și așteptări. Dar pare că și un cartier mic, format dintr-un grup de oameni capabili, doritori și cu resurse, totuși… lucrurile nu se mișcă în nici o direcție. Cam așa e și țara. “Zi mersi de ce ai, și lasa-ne să facem când avem noi timp și chef.”

Nu-i vorba. Ca zic mersi. Și sunt chiar mulțumitoare de trotuare, și civilizație, de reguli de trai în comunitate. Unele care încă se încalcă dar cu răbdare și perseverență, ni le readucem în vizor. 

Și totuși, dacă încă nu am putut planta două leagăne și un topogan, încă visez la un loc comun, neutru, în care să venim laolaltă ca și vecini. Este loc de construit relații, de întărit comunitatea și comunicarea între noi. 

Și atunci ce depinde de mine? Lobi? Să cred încă în realizarea a ceva? Perseverență și pozitivitate? Legi și conducere, o zona gri în care nu stim de cine depindem? Desigur că nu putem aduce un constructor de la sine putere, să ne construiască ceva fără aprobări prealabile. Oh, ce Românie în miniatură. Frumoasă, comfortabilă, dar greaoaie și confuză. 

Dacă anul ăsta nu am putut construi nici măcar zona pentru pubele, sau parcarea pentru musafiri, și strada ni se umple zilnic de un surplus crescând de mașini, cum să sper la un parc adevărat de joacă pentru copii, sau un centru comunitar, o cladire simplă luminasă, primitoare, cu toaletă, care să adăpostească diferite întalniri ale locatarilor acestui cartier.

Și totuși.

Speramța moare ultima. Planul există încă. Doar că poate fi pus în aplicare peste 20 de ani. Cineva, cândva se va bucura de un centru comunitar.