Într-o săptămână avem noul certificat de naștere.
Din aproape în aproape, mai adăugăm câte zece zile la finalizarea adopției. De la cererea de încuviințare a adopției, la decizia judecătorului trimisă prin poștă, la alte zece zile “drept de apel”. Apoi cererea de definitivare a deciziei, așteptarea formalităților ca apoi să ridicăm decizia definitivă și irevocabilă, și cu ea mergem la primărie să preschimbăm certificatul de naștere.
A fost un an așa de bogat. Bogat pentru că avem doi copii acasă, cu o sete molipsitoare de iubire și bucurie. Care se lipesc de tine cu toată dulceața. Care iți exprimă așa de sincer recunoștința pentru toate lucrurile mari și mici. Care cer clar și hotărât: atenție, timp, iubire și îmbrățișări, și care oferă înmiit iubire. Iubire cum doar copiii știu s-o exprime fără premeditare.
Evelyn pictează, strange jucării, recunoaște culori. Are o dexteritate avansată pentru vârsta ei. Dar nu are nici o pofta de poezii și cântecele. Dacă-i fredonez cântecele, să mă lase să le termin, trebuie să fie într-o anume stare disponibilă pentru sunet. Și dacă un cântec devine familiar, doar pe acela îl cere. Încet, foarte încet introducem cântece noi. Poveștile le gustă cu drag, cu plăcere, cu răbdare multă.
Surioarele se joacă mult și frumos. Jackie este director de film. Ea dirijează conversații și actele păpușilor. Încet Evelyn se prinde de schemă și începe să se opună viziunii sau direcției “directoarei de film”. Negociază. Se ceartă. Dar se împacă la fel de repede. Evelyn cere iertare cu toata emoția și dorința de împăcare. Și are o precizie socială de invidiat.
Jackie începe să profite de dezechilibrul de putere, și îi ia din mână câte o jucărie pe care Evelyn nu-i gata s-o dea. Se lasă cu câte un “Eeeeei!” Prelungit. Plângăreț. Nu-mi place deloc. Dar își atinge scopul. Uneori fug lipa-lipa la mine să fac dreptate. Îi dăm repede de capăt. Împărțim frățește. Îl lăsăm pe cel ce avea primul jucăria și apoi cerem frumos. Dacă nu se înțeleg, îl iau eu de tot. Frățește înseamnă drept, indiferent de vârstă. Cel mare nu cedează doar că- mai mare. Cel mic nu primește doar că-i mai mic. Până acum, am reușit un echilibru de înțelepciune, de altruism, de integritatea deciziilor sau a spațiului personal. Amândouă învață încă din mers să își exprime clar nevoile și limitele, și în același timp să respecte limitele celor din jur. Nu avem o strategie anume. Intuitiv și empatic ne adaptăm. Încă mai profită amândouă de mine. Seara mai mult. Ivy cere să stau cu ea. Să mă vadă. Până i se închid ochii de somn. În prealabil ambele vor să le citesc povești diferite. Asta după ce fug după ele cu pijamale, sau negociem cu ce dormim, și apoi le ajut să se spele pe dinți. Și ne lungim. Iar eu ies din camera lor cu părul vâlvoi și cu ochii trași, de parcă am fost la război. Modul în care reușesc să le atrag atenția cel mai eficient e să vorbesc tot mai încet și mai domol.
Un lucru mare ce-l apreciez la Jaclyn este altruismul atenției primite și încrederea ei de sine. Face cele mai caraghioase mutre în pose. Nu zâmbește decât când vrea. Și cum vrea. Iar deunăzi i-a spus unui fotograf: ”e ok să-i faci poze doar surioarei mele. Că ea e mai drăguță, că-i mai mică.” Fără pic de sarcasm sau amărăciune.
De când sunt amândouă acasă, simt că am făcut un salt pozitiv în exprimarea cuvintelor de apreciere, pentru ambele fete. Poate avem mai multe oportunități, dar si ochii și urechile lor sunt mai atente la tot ce se împărtășește în casa. Și din dorința de a nu lăsa pe nimeni neîncurajat, nevăzut, ne-afirmat, deschidem ochii mai larg și gura mai cu precizie.
Evelyn a plans la grădinița în prima săptămână. Am făcut apoi pauză două săptămâni. Acum am reluat aventura. Și deși a fost tare emotivă, și s-a rugat s-o ținem acasă, am încurajat-o, i-am povestit cum o să fie și cine va fi cu ea. Când am luat-o după prima zi înpoi la gradi, era parcă mai așezată, mai fericită, mai încrezătoare. Grădinița fașă de care a luat un pic de distanță când s-a reapropiat de ea, nu a fost chiar așa de rău. Ba chiar a fost interesant. Ultima discuție a fost că fiecare învățăm să ne facem prieteni de vârsta noastră. Asta pare că i-a dat de gândit. Jackie are prietenii formate, și când ieșim în lume, ea imediat își găsește locul. Ivy doar o urmează, pe sora mai mare sau pe noi, părinți și adulți. Ambele sunt ușor adaptabile în lumea adulților.
După doua dimineți libere, fără copii, concentrată pe lucru de adulți, fără întreruperi, am descoperit cât de mult îmi crește nivelul de răbdare și simțul umorului în fața adversității.
Copiii ne-ar mânca de vii, dacă i-am lăsa, dar apoi n-ar mai avea cine să-i conducă prin viață. Luăm decizii împotriva dorințelor lor, aparent dure sau reci. Dar sunt de fapt deciziile înțelepte. Pentru toți cei implicați.
Din senin, mi-a zis de câteva ori că ea nu se întoarce la asistenții maternali. De parcă asta ar fi fost o opțiune. Aseară însă, după ce am avut o evaluare în vederea adopției, prin telefon, prin whatsup, și ambele fete s-au întrecut cu veselia și cu energia, și cu joaca, Evelyn a dormit și jaclyn și-a făcut teme. Cu tras de timp. Apoi fiecare și-a sunat familiile la care au fost în asistență maternală. Cu povești, cu vorbit copilăresc, cu mișcat camera întruna… Acum realizez cât de iubite au fost amândouă, în egală măsură. După atâta timp, disponibilitatea asistenților maternali, de a se reconecta cu fetele, să le asculte poveștile… ce binecuvântare.
Imi dau seama cât de haotică e viața mea, doar uneori, prin ochii altor oameni care ne privesc îngăduitori, cu înțelepciune și cu dragoste. M-am obișnuit să îmi întrerup șirul vorbelor să corectez o acțiune semi-periculoasă, sau să opresc un dezastru. Sau să răspund la o întrebare care-i declarată urgentă doar pentru că altfel ar uita-o fetele. Ne trezim că spunem cele mai bizare fraze, cum ar fi “Nu linge casa vecinului!” – Dar de ce? Întreabă senină una din fete.
Încep să re-apreciez comunicativitatea fetei mele mai mari, care pare că se maturizează tot mai mult pe zi ce trece. Avem conversații adânci și complexe, și mă bucur de timpul pe care îl petrecem doar noi două. În același timp mă bucur de relația care se solidifică vizibil între mine și cea mică. Ea parcă se maturizează fără ca noi să muncim mai deloc. Învață atâtea din mers… iar stilul ei introvertit se potrivește perfect cu locul de mezină în familie. Culegem multe roade sădite cu ani în urmă în familie, în relația de cuplu sau în rolul parental, sau pur și simplu în Jackie. Nici n-am avea timp să bibilim detaliile vieții, acum când avem mai multe mingi în aer. Suntem mai obosiți. Dar suntem unde trebuie, la momentul potrivit.
Suntem împliniți, suntem așezați, și realizăm bucuriile și binecuvântările vârstelor de aproape 4 și 7 ani. Suntem părinți și anul acesta mi-am amintit că prezentul are savoarea lui, exact cu provocările acestea. Și nu-mi doresc ca timpul să treacă, ci doresc să-l trăiesc. Dar să mai am zi pauze de liniște și pace.