Am crezut ca începe așa bine. Si chiar a fost fain in prima săptămâna. Am mers într-o călătorie de lucru in Serbia si fetele au venit cu noi. Cu toții am avut o buna dispoziție. Peste așteptări.
Dar cum a început școală a început si lupta. O lupta invizibilă de putere. Sau stresul copiilor exprimat in atitudini de nemulțumire. Nici ele nu-și puteau clar exprima motivele de îngrijorare sau frustrare.
Intru încet într-un teritoriu necunoscut si învăț sa mă odihnesc la umbra autorității de tata a lui Conrad. Am luptat bine pe toate fronturile. Am conectat, am îndrumat, am ascultat si foarte mult am predicat. Dar e timpul meu sa fac liniște. Liniște în gura si in minte.
Am alergat sa o mulțumesc pe Jackie in fiecare săptămâna si weekend. Cu prieteni, cu proiecte, cu întâlniri. Dus si adus. Experiențe noi. Muzica. Role. Si ea nu are nici o problema sa ceara. Iar de obicei nu-i o problema când ceva nu se poate. Dar aici eu am niște obiceiuri vechi. Old patterns. Mă dau peste cap sa fac ceva, daca cineva drag mie a îndrăznit sa ceara. Mă zburlesc când nu mai pot si acel cineva nu se simte sa nu mai ceara. Ea cere in continuare ce-și dorește. Dorințele ei sunt valide. Dar nu vede ca sunt prea multe. Și confruntarea cu realitatea limitării mele ca om, este dezamăgitoare. Si dureroasă pentru mine. Eu însămi realizez ca si ca superwoman, uneori tot n-ar face de-ajuns.
Începe sa pună problema altfel. Iar eu nu mai reactionez la fiecare cerere. Nu înșirui toate motivele pentru care ceva nu e potrivit. Învăț sa spun cu blândețe nu. Jackie de obicei crede ca e loc de negociere daca folosesc un ton blând. Si așa am ajuns sa ridic vocea când spun nu prima data. E o reacție la supra-stimulare. Dar si ea îmi returnează la fileu. Fără jena.
Totuși, oboseala m-a făcut sa nu mai vad clar. Si sa îmi asum mai mult decât vreau sau am răbdare. Si mai este si telefonul cu whatsapp. Stam mereu cu grija sa nu exagereze cu timpul petrecut pe el, sa nu vorbească cu străini, sa nu se certe cu colegele.
Azi am decis ca renunțăm la nr ei de telefon pentru încă câțiva ani. Am făcut un experiment. I-am dat acces. Jumate din colegi s-au luat cu valul. Cealaltă jumătate sta cu grija pentru momentul când va interveni marea schimbare. Sa le dam puțin acces supravegheat părea decizia cea mai înțeleaptă. Sa nu creadă ca un smart phone e marele secret al bucuriei.
Dar Conrad a luat decizia si a informat-o pe Jackie. Cu mine ea a mai tot negociat. A dezbătut. M-a stors de energie. A visat la telefonul ei luat din banii ei. Toți banii strânși de-a lungul anilor. O nebunie. A acceptat decizia lui Conrad cu mențiunea ca linia telefonica nu poate fi anulată in weekend deci are timp sa își informeze colegii ca nu va mai fi găsită la nr de tel.
M-am luptat cu jackie pentru câteva neclarități, dar vineri m-a durut inima pentru niște nedreptăți. Un copil, foarte deștept de altfel, a avut o reacție jignitoare când a fost desemnat sa lucreze la un proiect in care era si J. Profesoara a fost iritată de reacția juvenilă a unui copil olimpic. Si l-a confruntat. J se tine tare dar cred ca micro- agresiunile astea se aduna. Un lucru as vrea sa nu îl uite veci pururi. Ea nu e o victima. Chestii Naspa ni se întâmplă tuturor. Sa le observam ca atare. Sa ne ridicam deasupra lor.
O încurajez sa privească dincolo de dezamagirea ei (deși e ușor de zis când nu ești cel implicat direct) si sa ne gândim la rănile celor care ne rănesc. Cum au ajuns sa se poate așa? si să-i privim cu compasiune. A fost indirect exclusă din grupuri de lucru. De fapt, pentru ca nu are o prietena doar a ei in clasa, ea simte ca mereu aterizează ultima in grupurile pe proiecte. Culmea, azi am găzduit un grup mărișor de fete care au repetat o schiță de Caragiale. Si au înregistrat-o. A fost o zi tare zgomotoasa si sincer nu mi-a plăcut. Mi-a fost groaza ca îl enervează pe conrad si am tot încercat sa îmbunez atmosfera dar am absorbit tot stresul.
Acum jackie are un sleepover la noi cu o prietena tare buna. E foarte liniște. Ori prietena s-a maturizat deplin si brusc, ori e tare gândită. La noi așa e de obicei. Liniște, domol, pace.
Săptămâna asta am simțit ca îmi scăpa paretingul printre degete, si mi-am imaginat ce-i mai rău. Simt cea o pierd pe jackie si nu știu cum sa mai ajung la ea. Mi-am folosit toate cărțile toate atuurile.
Mai rămâne rugăciunea. Pentru ea si cu ea. Am lăsat-o mai moale in ultimul an. Ea caută sincer si contrazice sincer acel status quo. Se lupta si se frământă. As vrea sa vadă lumina clar, dar cred ca are nevoie sa treacă prin întuneric pana iese la lumina.
Îmi dau seama ca mările probleme nici n-au început. Dezamăgiri ale inimii, excludere nu doar prin omisiune ci răutăți pe față, note mici, lipsa de concentrare, realizarea ca viața e grea si necesita munca asiduă. Trezirea de la copilărie la viața de om mare.
Stiu teoria. Știu ca ce e nevoie de la mine e sa fiu neclintita, calma, curajoasă, senină. Când e frustrată de răutățile colegilor, n-are nevoie sa mă enervez si eu de-a dreptul pe răutățile lor. Ci sa empatizez cu ea si sa ofer încurajare, chiar daca pare ca mă contrazice in încecarea mea de a face pace in inima si mintea ei.
In cea mai mare parte sunt așa mândra de ea. De abiliățile ei de comunicare, de a se ridica de jos si a face dreptate, de umorul ei, adaptabilitate si inteligență ei. Mă enervez pe așteptările exprimate ca cerințe directe si încăpățânarea ei uneori. Dar e bine. Suntem bine. Asta face parte din viața de părinte. Si îmi dau seama ca acum un an eram tare tare naiva in legătură cu ce înseamnă a fi parintele unui preadolescent. Mă așteaptă multe surprize in viitorul apropiat si depărtat. Dar am încredințarea ca suntem pe drumul cel bun.