Timpul e relativ

…Iar atunci când îl aștepți să treacă, un an poate fi resimțit la fel de apăsător ca 2 minute. 

Doi ani am așteptat activ să adoptăm o fetiță, o fetiță anume, de care am aflat din întamplare că a intrat în sistemul de protecție, și anume, sora biologică a copilului deja adoptat de noi cu un an în urmă. 

Din aproape în aproape, am așteptat să treacă încă un sezon, și încă un sezon, studiind îndeaproape ce scrie în lege că se întâmplă în perioada aceasta de așteptare mută, apăsătoare. 

I-am dat drumul din îmbrățișarea disperată, și am lăsat-o liberă în mintea noastră, însă fără a înceta să ne rugăm pentru binele ei, ca Domnul să o păzească, să o țină în mâna Lui puternică, mintea ei, trupușorul ei, să fie iubită și să crească frumos oriunde s-ar afla. 

Doi ani ne-am rugat ca Domnul să ne pregătească s-o bineprimim în casa noastră, în familia noastră, și să fim pregătiți mental, emoțional de tranziția ei către noi, dacă va fi să o putem adopta. Când în sfârșit a fost declarată adoptabilă (și cunoscând contextul familial prin dosaul primului copil adoptat) familia biologică n-ar fi fost, din păcate, locul potrivit și prielnic unei dezvoltări armonioase. Însă după atâta vreme petrecută în asistență maternală, familia care a avut grijă de ea în tot acest timp ar fi avut prioritate în a o adopta. Pe de altă parte, mai sunt frați mai mari adoptați de alte familii, și li s-a oferit și lor posibilitatea de a-și exprima dorința de a o adopta. 

Dar Dumnezeu pregatește terenul, pregatește locuri și inimi… și ce e în afara puterii noastre de acțiune, rămâne doar să-I încredințăm Lui planurile și dorințele inimilor noastre. 

Am ajuns s-o cunoaștem într-o zi glorioasă de Februarie, pe minunata noastră mezină. Și ne-am curtat și ne-am iubit, cu familiaritate și încredințare, senin, voios, discret. 

Copilul nostru mult așteptat s-a atașat ușor de noi, și de copilul adoptat acum mai bine de trei ani. Așteptarea trecuse și deodată iubirea și bucuria prezentului ne-au făcut să uităm de așteptarea lungă, sfâșietoare. 

În ziua în care am primit telefonul, (îl așteptam deja de aproape două săptămâni…) mă simțeam la capătul puterilor. Și eliberarea a venit de pe marginea prăpastiei. 

Ne-a luat câteva zile să ne dăm drumul inimii să se bucure deplin. Apoi am trăit minunea atașamentului în toată splendoatrea lui, timp de două săptămâni. Culoare, veselie, ajustarea ritmului de viață și priorități, oboseală pe care abia o resimțeam… 

Până într-o zi. 

Când lumea întreaga s-a oprit în loc. Covid-19 a ajuns și în Romania.

Am primit un telefon într-o dimineață, la mijlocul lunii Martie, că până la sfârșitul lunii nu o mai putem vizita pe fetița noastră. I-am explicat pe prin video chat că o iubim și că ne întoarcem după ea, dar că momentan nu o putem vizita, ci toti trebuie să stăm în carantină datorită unui virus foarte contagios. Doar a ascultat serioasă. Mi s-a rupt inima pentru tristețea ei vag exprimată. Ultima dată când am dus-o înapoi la asistenții maternali, n-a vrut să meargă (chit că acolo e bine îngrijită și iubită). “Unde să merg? De ce să merg? Eu stau aici cu voi.” Și astea sunt vorbe sincere, izvorâte din adâncul inimioarei ei. 

După doi ani de așteptare, nu pot explica jalea inimii mele… Carantina e cu posibilitate de prelungire. Știu că e bine acolo unde e, dar mintea și inima ei făcuseră deja tranziția spre noi. Rămăsese doar să se mute fizic la noi. Acum suntem iar în așteptare. 

Când aștepți să se termine școala, ultima săptămână pare interminabilă. Când aștepți să vină familia de peste ocean, ultimile ore par așa de lungi. Când îți aștepți iubitul la o întalnire, 15 miute sunt nesfărșite. Dar când aștepți să ajungă fratele tău în gară să vă urcați în tren împreună, 2 minute par o etenitate. Și câte nu se pot întampla în 5 secunde? Timpul e relativ. Așteptarea e apăsătoare. 

Am scris textul de mai sus pe 14 Martie. 

Până azi, 15 Aprilie, am mai scris multe. Asumat, realist, dar și cu o voință de fier să ne păstrăm seninătatea și optimismul. Am stat acasă o lună întreagă. Ne-am adaptat. Ne-am reinventat ca oameni, ca părinți. Între timp a fost decretată stare de urgență pe o perioadă de 30 de zile, și ieri a fost prelungită cu încă 30 de zile. 

Dar mai ales, am pus întrebări incomode… Răspunsurile au fost pe măsură. De la majoritatea oamenilor, au fost cu miez, cu suflet, iar de la alții… măcar au fost elucidante