Am citit în doua zile cartea “The tipping point”. Punctul de cotitură, într-un fel.
In 1960 pe o insula din Sudul Pacificului, in Micronezia, un băiat de 17 ani s-a sinucis pentru ca tatăl lui l-a gonit de acasă când acesta nu a reușit sa facă ceva. In mesajul lui de rămas bun i-a mulțumit tatălui ca l-a iubit așa de puțin, si mamei i-a transmis ca i sfârșit n-o să-i mai cauzeze atâta frustrare.
Pâna in 1980 sinuciderile in Micronezia erau cele mai multe din lume. O simplă comparație, când în America rata sinuciderilor în acea vreme era 22 la 100.000 locuitori, in Micronezia era 160 de sinucideri la 100.000 de locuitori.
Majoritatea erau băieți tineri intre 14 si 24 ani. Pe motive de supărare sau o cearta acasă, sau o despărțire de iubita. Însa ce s-a dovedit a fost ca idea de suicid a pătruns in comunitate ca un virus. Copii de 10 ani care nu doreau sa moara, erau curioși sa încerce.
Ideea de suicid apărea peste tot in media acelor vremi, prin grafiti, in ziare, prin cântece la radio, tricouri. Un număr de tineri băieți care au încercat sa se sinucidă și nu au reușit, spun ca au auzit despre suicid când aveau 8-10 ani. Încercările lor de a se sinucide erau într-un spirit de imitație, curiozitate, sau joaca experimentală. Pentru multi dintre ei însă, acel experiment a fost fatal. Iar comunitatea părea incapabilă sa facă ceva sa schimbe cursul lucrurilor.
Este un subiect extrem. Insa nu pot sa nu mă gândesc cât de susceptibili sunt in principal adolescenții la mesaje.
Un amestec de circumstanțe: expunere – se plantează o idee, cineva încearcă ceva, apoi cu un pic de curiozitate, urmează experimentare, si daca mai amesteci si un pic de suferință emoțională, psihologică, avem de-a face cu o epidemie.
S-a făcut pe aceeași perioada un studiu si pe atracția fata de fumat, si generația de adolescenți care a devenit dependentă de nicotina in număr exagerat. Acum si la filme, deși exista nevoie pentru destule alte avertizări, la ce ni se atrage atenția este “atenție imagini cu fumat”.
Ce ne facem cu expunerea la pornografie? Oare nu si aceasta este un virus care pătrunde in comunități prin expunere si curiozitate. De la care, in funcție de cât de susceptibil e fiecare la adicție, sau senzualitate, pasul spre dependență de pornografie este tare mic.
Curiozitate, Oportunitate, Consum si Adicție.
Ai zice ca nu e la fel de periculos ca si suicidul. Ca acela e cu finalitatea vieții. Dar ce te faci cu finalitatea inocenței?
Normalizarea pornografiei, a masturbării, a ideației homosexualității (ca oricum adolescenții sunt curioși sexual) se deschide o cutie a pandorei pe care nu o mai poți închide.
Accesul nesupravegheat al copiilor pe internet, virusul a tot felul de idei le pătrunde in minte si de acolo, daca amesteci vreun pic de durere emoțională, o respingere, o dezamagire, părinți indisponibili, lucruri grele se întâmplă. Si asta in cazul in care nu a existat vreun abuz in prealabil, de la cineva mai mare, cu autoritate, cu influență.
Într-adevăr ideologia LGBT nu are ce caută in scoli, ca subiect de discuție. Ca normalizare. Ca materie. Experimentarea si explorarea sexualității este un teren minat. Si noi adulții am uitat cât de vulnerabili sunt adolescenții si nu au valori si limite clare si nu înțeleg consecințele experimentării sexuale. Pana recent marea problema erau bolile cu transmitere sexuală. Acum se trasează șanțuri de plăcere prin senzualitate pe creier care nu se mai pot acoperi.
Fără să-ți dea seama, săracii oameni din Micronezia au promovat suicidul prin artă si știri si imagini in ziare, si muzică la radio. Normalizarea suicidului nu-i ajuta pe cei care au pierdut pe cineva care s-a sinucis. Poate doar pare, că nu sunt singurii care trec pe acolo, dar promovarea subversivă îmbrăcată în toleranță și acceptarea aproapelui este un pericol real.