Este o superputere sa te identifici cu alții. Sa simți ca nu ești singur si in cele mai copleșitoare trăiri. Toata viața am avut un soi de încredere înrădăcinată in conectarea interumana, care m-a ghidat in multe decizii grele. Am fost mereu convinsă ca daca eu simt într-un anume fel, si alții au fost pe aici. Sau când mi-e frica, sau am emoții, sau nu știu, sau mi-e lene, convingerea ca si alții simt la fel mă motivează sa mă ridic si sa fac ceva. ’Daca nu eu, atunci cine? Tuturor ni-i greu. Așadar curaj!’

Am stiut ca oboseala mea extrema e mai complicată decât cred pentru că pentru prima data am început sa mă îndoiesc ca si alții simt la fel. Sau devenisem perplexa ca oamenii se bucura de viața pe bune. Începusem să-i suspectez de prefăcătorie. Dar in același timp… eu cum ajunsesem așa de rău? 

Decizii negândite sau mai degrabă inerție. 

Poate o dorință intensă de a face bine, crezând ca am resurse nelimitate. Încet am început să dau și din rezerve, până nu mai aveam nimic. Nici bucurie nici tristețe. Poate iritare ca se așteaptă de la mine încă mai mult și nimeni nu vede ca nu mai pot. 

Încet am început să mă redresez. să accept ca sunt om si am limite. Să mă odihnesc și să fiu pur și simplu. Mă copleșea gândul ca trebuie să mă pun pe picioare până la un punct anume din viitorul apropiat. Simțeam ca nu-mi va ajunge niciodată odihnă. Ca nu mă satur să dorm, să stau cu mintea limpezită. Să nu am atâtea gânduri grămadă. 

În sfârșit, pe nesimțite, am lăsat grija timpului din mâini, și m-am odihnit fără grabă. Apoi am început să mă bucur pe bune.