După întâlnirea momco din iris am hotărât sa încercăm o zi de post. Singura si de capul meu fac destule. Dar am vrut ca aceasta experiența sa fie împărtășită cu familia. Conrad a fost de acord fără nici o lămurire suplimentara. Pe ivy am întrebat-o si a răspuns prompt “ok, când?” Când i-am zis si lui Jackie ea a răspuns: ”eu nu țin nici un post.”
Joi dimineața insa am hotărât ca ținem post si vorbim despre semnificația postului. Să ascultăm atenți la ce are Domnul să ne spună în aceste ore de curățare a minții și trupului.
Când i-am vizitat pe părinți la amiaza si Jackie s-a plâns că-i oblig sa tina post. Am depanat apoi amintiri despre cum țineam post cu bunica si eu o luam foarte in serios.
Dar sa ne întoarcem in prezent. Le-am promis ca n-o sa moar de foame câteva ore si nici n-o sa leșine. Este un experiment al rezilienței mentale si corporale. Si cel mai bun antidot la mofturile cu mâncarea. Nu ca ar face ele multe mofturi. De asemenea, mamele si bunicile sunt de obicei disperat sa își vadă copiii sătui. Si obsesia lor sa ii hrănească mult si des creează poate un fel de reacție de rezistenta in copii. Este astfel un soc la sistem sa spună mama ca azi ținem cu toții post si meditam la planul lui Dumnezeu cu noi si in noi.
Ivy a încercat sa facă teme la mate. Era deja amețită de cap. După câteva pagini nu mai dădea randament. Am oprit temele si eu am avut surprinzător de multă răbdare cu ea deși spunea prostii. Sa nu fiu ipocrită in ziua postului si sa ma enervez pe teme.
Asa s-a nimerit sa vina si ele in vizita la părinți si acolo sa încheiem un capitol dureros de comunicare trunchiata, de vorbe duse pe jumătate, si de cuvinte grele scrise după ce ambele fete au încercat sa se scoată cu basma curată si a ieșit mai rău pentru felul cum m-au implicat pe mine in justificările lor.
In fine, suntem pe sfârșite cu fărădelegea iertată si păcatul acoperit. Cu acuzele nefondate si părerile de rău.
De ce aveam noi nevoie de post? Ca Dumnezeu sa vorbească. Ca adevarul sa iasă elegant la iveala ca un ghiocel prin zăpadă. Alb, surprinzător, delicat, viu.
Sunt sleita de puteri. Acum după ce am fost si la înot. Dar cumva pentru ca a fost cu un scop, alegerea noastră, cu ochii spre cer, cu scopul de a le da o experiența inconfortabila dar reală si copiilor…
Mai ales in acest sezon de mult greu. Multă durere. O prietena pre-adolescenta a fost internată la psihiatrie. O alta a fost internata la psihiatrie vara trecută. Sevraj de tehnologie sau o foame adâncă de socializare si conectare care nu mai poate fi împlinită prin telefon. Depresie inexplicabil de adâncă.
Juristul de la DGASPC s-a sinucis. Cu doar câțiva ani mai mare ca mine. Un om sufletist, disponibil, harnic, bun, care mergea dincolo de ceea ce se cerea de la el. Se pare ca depresia sezonală sau poate chiar dosarele multe si unele cu povesti grele și-au spus cuvântul după peste două decenii de activitate în acest rol.
Câinele cumnatei mele a avut un episod cardiac la miezul nopții si cu toată familia au mers la veterinar. Unde și-au dat seama ca multe organe interne au fost atinse de cancer. Au decis sa îl eutanasieze pentru ca nu mai avea mult de trăit. Au avut câinele asta de 14 ani. Un câine mare alb. Frumos si iubitor. Care nu mai este.
Nu suntem neputincioși. Nu suntem singuri. Avem la Dumnezeu un mângâietor si o resursa. Disciplina minții si a trupului sunt aparent lucruri simple si mărunte dar Dumnezeu lucrează prin aceste lucruri simple.
Mă rugăm aseară cu fetele și l-am rugat pe Isus să fie prietenul nostru al fiecărei, resursa noastră de putere, cel căruia sa îi putem spune totul. Căruia să îi dezertăm povara. El nu doar ca o primește, dar o și dorește de la noi.