Asta a fost întrebarea de deschidere din predica de azi de sfântul Andrei. E ultima duminica din noiembrie. E luna orfanului. S-a vorbit si de fundația pas cu pas. I-am cântat si lui Vasile la mulți ani.
In drum spre casa Jackie care procesa cele auzite cu voce tare, a spus ca persoanele la care s-a gândit ca sunt înțelepte suntem noi, parintii ei. Mama si tata.
Si eu m-am gândit in dreptul meu si multi oameni și-au arătat slăbiciunile in timp. Frica, invidia, bârfă, judecat lumii, acceptarea lumii, încercarea de a fi acceptat in societate…. Dar totuși îmi vine in minte Carmen, pentru ca deși însetează după dreptate, si am văzut-o si furioasă si totuși retinera ei calculată, cumpătarea, răbdarea, ascultarea si felul cum e făcătoare de pace… ma inspira si îmi da curaj. Nadajduiesc ca nu sunt departe in urma ei. Dar mai cred ca oamenii înțelepți accepta zdrobirea cu smerenie si curaj. Rabdă cu seninătate, vorbesc adevarul, lupta pentru dreptate…
De multe ori am sentimentul ca tot ce îmi va rămâne la sfârșit de fapt este ceea ce am daruit cu mana largă, Ce am sacrificat, ce am slujit si ce am plâns in nădejde inaitnea domnului. Copii mei, familiile adoptive încurajate in călătoria adopției, părinții mei iubiți si slujiți in acești ai de bătrânețe.
Ma trezesc din nou la o viața de ruga. Cu încredere si mulțumire ca si cum as fi primit. Ma rog pentru călăuzire, pentru îndrumare, ca domnul sa deschidă uși când am de intrat pe ele. Si sa închidă ce nu-i pentru mine. Ma încred ca el ne poarta de grija si ma pregătesc. Ma to pregătesc pentru un job plătit pe care sa îl fac in timp ce fac cel mai important job – acela de mama.
Ale Domnului sunt toate si pentru el sunt toate. Doamne dă-mi înțelepciune de Sus, sa umblu in lumina, cu inima destoinică si integritate. Sa te slujesc si sa te slăvesc cu viața mea. Te iubesc Tata!