Ii dau drumul liber și cu toată inima, cu încurajare si binecuvântare. Fiica mea cea mare care cred eu ca ma simte, ca o privesc cu încântare si cu admirație. Devine. Ridica fruntea sus, își înfruntă cu eleganță si seninătate si demonii si fricile. Râde de ei și pășește dincolo.
A fost un timp când am re-săpat adânc în mine aa îmi amintesc de ce mi-e dragă. Știam ca a o iubi din obligație nu-i de-ajuns. Ne-am răfuit. Am ascultat-o. Am strigat la ea. Am repetat așteptări si am pus limite. Si apoi, cu determinare m-am întors iar si iar să o privesc prin ochii lui Isus. Sa o iubesc cu drag, si sa ii asigur inima ca este loc de delectare si de plăcere in relații. Este esențial. Copiii nu doar se ridica la înălțimea așteptărilor dar le si întrec daca ne punem nădejdea ca Dumnezeu e cel ce suplinește tot ce ne lipsește si noua si lor. Este o poțiune magică de adevăr, de iubire generoasă, de auto-cunoaștere și încredere dincolo de ce vedem cu ochiul liber in prezent.
Atunci când recunoaștem față de noi înșine adevarul, adevăratele sentimente este (pe care nu trebuie sa le credem in totalitate – sentimentele sunt schimbătoare) putem porni de acolo, de la o baza solidă. De adevăr.
La ROM2025 in Crikvenica in toamna, dar si in vara in Tuk, jackie și-a găsit ritmul cu prieteni, cu prelegeri, in grupuri mici, in conversații profunde cu femei înțelepte si generoase si răbdătoare, si eu am privit cu încântare cum ea devine un mic adult in suflet si in minte. Iese cu prietene si tot la mine vine sa îmi povestească verzi si uscate, ce simte, ce crede, ce observă. Îmi este draga de nu mai pot. Cred ca ma încântă independentă pe care o testează. Își deschide aripile si își formează opinii si credințe, își clarifica valorile si își testează puterile. O simt capabila si amuzantă si cu tărie de caracter. Desigur mai da si cu capul, se mai împiedeca, mai face si greșeli de judecata, mai doarme pe o ureche si ia o nota mica, mai răspunde răstit si se mai cearta cu sora-sa. Nu ma mai clatina furtunile ei. Le privesc cu curiozitate si rabdare si o bine-primesc in port. Nu prin puterea mea. E harul domnului si hotărâre sa nu renunț. Era o vreme când nu o puteam rabdă – mofturi, nemultmire, încăpățânare, lene… sau cel puțin așa le percepeam. Si ma gândeam “daca așa e acum, la 11 ani, ce ne facem la 17?” Dar in vreme ce in esență nu renunțăm unii la alți, este loc de resetat multe in viața de familie – si de spus adevarul in dragoste. Si ne întoarcem la conectare.