Cum îi protejăm pe copiii noștri de micile și mările răutăți în contexte unde nu suntem prezenți? La școală, pe stradă, în parc.
Atașamentul de un adult iubitor căptușește inima și mintea de tachinări. Nu ca nu le mai simt copii dar nu îi afectează la fel de mult sau pe termen lung. E un scut. Un scut îmbrăcat în vreme de pace. Degeaba pui un scut peste o rană. Scutul nu vindecă. Scutul previne.
Spunând adevărul, vorbind deschis, încurajând, fiind disponibili și jucându-ne mult, citind povești și luând masa împreună zilnic, călătorind împreună și încurajând potențialul, copiii noștri adoptați nu se lasă ușor dărâmați de opiniile altor copii. Desigur nu-i ușor să fii exclus, să fii judecat pe nedrept, să fii tachinat, dar cumva copiii bine atașați și ancorați în familie nu resimt drama socială ca fiind super dramatică. Pot fi ei însăși; pot avea o voce. Pot fi curajoși. Și sunt.
Probabil ce trebuie să avem în vedere e să nu luăm noi personal tachinările peste care ei trec mult mai ușor. Iartă repede, uită, privesc dincolo. Indignarea mea de mamă pentru ceea ce percep de pe margine ca jignire, sau răutate, ignoranță sau pur și simplu neatenție, mă scutur de ea, să fiu prezentă și cu minte clară.
Nedreptățile profesorilor, excluderile colegilor, întrebările cu subînțeles, toate durerile aparente nu au fost niciodată resimțite ca atare nici de mine la vârsta preadolescenței. Au fost lecții valoroase de viață. Să nu cumva să ne protejăm copiii de realitate și adevăr când putem folosi aceste situații ca lecții de viață.
Ah, puterea de a te ridica deasupra. De a nu fi afectat, rănit, descumpănit. De a evoca în tine empatia. “Binecuvântați pe cei ce va blastama. Faceți bine celor ce vă urăsc.” Să îi vezi pe cei din jur ca oameni. Oameni răniți. Oameni cu frici. Cu propriile dureri și nesiguranțe. Oameni singuri sau duriti.
Să privim cu curiozitate și deschidere în jur. Cu putere și generozitate. Deodată lucrurile încep să nu ne mai atingă. Pur și simplu.