Of, daca as putea sa ma ascund undeva. Undeva departe unde-i liniste sa scriu tot. Tot ca imi vine in minte clar seara dupa ce pun capul pe perna, si care pe vremuri, cand nu aveam sot sau copii, m-as fi ridicat frumusel din pat, as fi apris becul luminos, si as fi debitat tot. Sa curga in rauri, sa ma goleasca si sa ma linisteasca. Citesc iar jurnalul fericirii. L-am citit acum jumatate de viata si tare mi-a placut. E plin de adevar si amuzant si bogat. Acum citind ma inspira si ma clarifica.
Nu mai scriu bine. Nu mai scriu clar sau imbietor… daca am scris vreodata. Toate gandurile mi-s intrerupte de “uite mami!” sau de nesfarsite flori salbatice si povesti botanice. Nu ma plang …tare. Imi place cu ei. Incerc sa ma uit pe mine, dar unori mai tare ma enervez. Ma enervez ca si sotul meu intra in competitie pentru atentia mea chiar cand citesc sau scriu sau lucrez ceva. Am un dor de duca, de nu-i adevarat!
Si despre ce vreau sa imi vars sufletul. Iata despre credinta intrinseca despre ce ni se cuvine. Si atunci cand crezi ca ti se cuvin lucruri bune, lucruri bune ti se si intampla. Obisnuinta are si ea rolul ei. M-am intrebat adesea, mai ales proaspat casatorita, ce ma deosebeste pe mine de ceilalti vrednici lunratori, in state, cetateni americani, care dau uneori de greu, si unii ajung la fundul societatii. Fara casa, fara masa… decizii gresite luate in pripa, ori ghinion unul dupa altul… ori te miri ce. Si noi ne-am pierdut serviciul, dar nu ne-am piedrut credinta ca Dumnezeu ne poarta de grija asa cum se grijeste de pasarile cerului. desigurm nu credinta noastra ne-a tinut pe linia de plutire. Comunitatea, familia… disret si efectiv ne-au suflat viata in noi. in fine, si au trecut vremurile de lipsuri grave… si a venit si abundenta. si iar m-am intrebat “what gives?”
pe de alta parte, cand m-am dus la interviu la cea mai prestigiosasa firma din lume, dupa parerea mea, apple …si m-am intrebat: “ce caut eu acolo. merit?” fara credinta nu te poti duce la interviu. iata. cu inima batand sa-mi sara din piept, m-am simtit nepregatita. asa ca mi-am zis: “ma duc ca si cum am luat deja job-ul. doar o sa fac cunostinta cu viitori colegi” ce lucru exceptional e mintea! ca inima s-a linistit. si parca si stateam mai dreapta, mai demna. Am avut o intrare eleganta si memorabila. asa mi s-a zis. pe buna dreptate ca fusesem deja aleasa cand m-au chemat la interviu, dar decizia finala nu fusese luata. atitudiea mea degajata, fericita, curioasa ca si cum era deja de-a lor… eu zic ca a dat rezultate. e si asa un fel de crednta. “cereti cu multumiri ca si cum ati fi primit” zice un verset din biblie.
am fost la o varietate de intalniri sociale in ultima luna… tare pestrite. de la toate bisericile, si toate la un loc si pe rand. A avut o revelatie. ne atrag oamenii care sunt ca noi. de exemplu o biserica mai mica, mai cu istorie, cu familii tinere ca noi, care se bucura de lucrurile simple, care nu tin sa afiseze nici indestularea lor si nici nu o pretind de la altii. poate acolo ne place noua, in zona de mai simplu, mai putin. cateodata aperentele inseala. lumea (stii cum e “lumea”) pune la socoteala america, sot america, firma proprie, calatorii … doi lei nu fac. nu ma cautati daca vi se pare ca sunt mondena. ca sunt inca fetita fericita care se mandreste ca a ucrat pamantul la tara si a invatat multe din intelepciuna la sat. restul sunt experiente care ne dau adancime caracterului. dar fetita desculta care facea baie doar sambata vara, si se juca in prund, manca frute din copac si se catara peste tot. aia e fericirea copilariei mele.
in fine, ma trezesc ca si noi judecam. slava domnului nu invidiez… ca stiu ce inseamna sa ai bani prosti ca nu stii ce sa mai facu cu ei… si nu adauga nici un gram la fericire. nu invidiez avutia. ba chiar mi-e un pic frica de ea. domnul ne-a dat deajuns sa nu ramanem datori, sa nu cersim, si sa putem lua in grija, in familie, in inima o fata, si cu ajutorul domnului sa o adoptam si pe sora ei.
iata azi ma gandesc cu inima grea la ea. vorbe pe jumatate clare, pe jumatate intelese, nu ma leg de ele strans, ca le iau cu un varf de sare… dar totusi, chestii inventate nu sunt. ceva ceva o fi acolo. fosta asistenta maternala a intrebat despre sora lui jaclyn si a aflat ca se afla la centrul de abuzati. ce viata diferita. ce inceput straniu. pentru jaclyn ne-am rugat sa o pazeasca domnul (numele ei asta inseamna) dar de surioara n-am stiut. e mica. Are un an… si totusi, inima mea a stransa… oare prin ce a trecut… prin ce trece. cand am fost in america ma simteam vinovata ca pe fetita noastra mai mare o plimbam si facem amintiri superbe… in timpul asta, cine stie unde o fi viitorul nostru copil. si ca nu as vrea sa fac diferenta intre ei ci sa le dau tot ce am mai bun de la inceput. dar daca intram pe fagasul asta de gandire inebunim. si daca azi ma hotarasc mervos sa o caut sa o iau acasa… legal vorbind nu am cum. nu am cum nici sa o gasesc. ma pun ca femeile nebune pe drumuri. rugaciunea mea insa ajunge in cele mai ascunse colturi de durere si frica. Doamne, tata bun, te rog, ocroteste-o tu cu mana ta mare si blanda. toarna tu har, iubire vindecare… in asteptarea reuniunii noastre. sopteste-i tu inimii ei ca mami si tati vine. si ca ea are o sora care o iubeste deja si se roaga pentru ea si promite mereu ca o sa abia grija de ea. doamne inlesneste intalnirea noastra. adu-o la noi. du-ne la ea. nimic nu-i sigur si final pe lumea asta. dar doamne, fie voia ta cu noi. ca noi deja o asteptam si o iubim. da-ne putere sa ne pregatim pentru ea.
iar pe jaclyn, toate cartile si sfaturile vietii despre parenting ne inebunesc. da-ne intelepciune sa filtram ce-i bine. si sa o iubim si sa traim in prezent. nu sa stam ca niste vanatori de reactii, sau suspiciuni. sa facem cu inima si intelepciune din Tine doamne. Si sa ne si bucuram de prezent.
—-
Tece o zi. Am apucat sa scriu intr-un suflet cele de mai sus, asa, in cateva minute. Ce pofta mi-a fost sa scriu pe romaneste.
Am citit un articol care ma urmareste. Despre cei zeci de mii de copii orfani in romania. Care e diferenta majora intre ei si cei care cresc in familii. Cu familii. Pe langa sentimentul de siguranta, de iubirea neconditionata, de copilaria cu joaca si raset si hrana a trupului si a inimii… de ce celor ce traiesc in sistem le e mai greu sa reuseasca in viata. Ei bine, cei ce traiesc in familii, copiii, tinerii, fara sa isi dea seama isi fac timp sa viseze. Pot sa viseze, sa isi imagineze viitorul. Liber. Si visarea asta, imaginarea viitorului, e jumatate din infaptuire. Credinta ca se poate intampla. Oamenii care trec prin traume si au parte de terapie, dessunt invitati sa isi imagineze rezultatul dorit, sa vizualizez unde vor sa ajunga. Nu m-am gandit niciodata la asta in termenii acestia. Iar in era “instant” cand ne dorim pastile sau retete care sa transforme lucrurile si viata noastra instant, dupa o viata de lipuri materiale, emotionale, spirituale, cum am crede noi ca orfanii proaspat iesiti din sistem au capacitatea sa compenseze de unii singuri o viata pierduta. Castigarea increderii in altii si in propriile forte ia timp, dovezi, consecventa.
Cand ma intreb ce ii dau ei special fiicei noastre, fiicelor noastre. Ei bine, raspunsul e ca le dau posibilitatea sa viseze. Sa isi imagineze o viata pentru ele, cu un punct de pornire. Mai mult poate nu avem… dar avem ce ne-a dat dumnezeu, nu pentru noi …si dam si noi cu bucurie mai departe.
—
N. Steinhart zice despre libertate, freiher in germana, care inseamna boier, om liber. Am tinut-o minte gresit. Libertatea de care zicea e libertatea de suspiciune. Aia nu poate fi prefacuta. Ori esti liber de suspiciuni, ori nu esti. Traind in Romania imi numar restul, ma uit de doua ori la facturi, la chitante si la notele de plata la restaurant. Traind in romania am fost mereu mai atenta si suspicioasa la greseli intentionate si neintentionate. Ne-a prins bine deseori. Insa as vrea sa fiu libera in adevar de suspiciuni. Aud barfe si ma necajesc ca prieteni/cunostinte/vecini pleaca urechea la prostii si minciuni. Dar nu ma necajesc multa vreme, adica imi trece repede, ca adevarul iese mereu la iveala. Unele lucruri se pierd, inocenta si increderea aia primordiala… si totusi. Sa fiu boier, om liber de suspiciuni. Asa am hotarat. Ca decat sa stau retrasa sa las apele sa se linisteasca si sa mi se dovedeasca caracterul in timp… vreau sa ies si sa iubesc cum ma pricep mai bine. Am niste carti bune de dat, carti care mi-ai placut si mi-au facut bine.