Chiar când simțeam ca îmi scăpa relația cu copiii printre degete, am citit introducerea la cartea asta. Dintr-o dorința intrinseca de a da drumul copiilor, de a-i tine aproape insa cu un simt dezvoltat al independenței, am tot căutat moduri în care sa le dau aripi, sa guste din libertatea sănătoasă. Dar când încercăm asta prea devreme, ne stresam din cale afara. Când nu sunt pregătiți încă, nici nu-i bine sa le dam drumul copiilor în lume.
Recent J s-a dus in oraș si a coborât la o stație prea devreme. Era întuneric. Ea a început sa meargă pe jos in direcția greșită. Doamne îți mulțumesc ca nu s-a întâmplat ceva mai rău. Nici ea nu a apreciat gustul acestei independențe, care nici nu era necesară pana la urma.
Ce ii tine pe copii aproape, in ritm sănătos de dezvoltare? Atașamentul. Asta e limbajul meu de la începutul rolului de părinți. Atașament securizant. Împlinire de nevoi. Disponibilitate si sa fim cât de cât distractivi, o companie dorită. Altfel cum ar fi venit cu drag la noi copiii adoptați. Nu a fost un act. Am făcut asta ani de zile. După noua ani am obosit. Ne este uneori pofta de liniște si de independență. Dar realitatea e ca pentru încă. Pe atât vreme, copii noștri au nevoie de părinți prezenți. Ei sunt mai independenți cu nevoile mărunte. Deși încă o mai spăl pe dinți pe J. Un frecuș sănătos. Dar se desprinde de noi. Si îmi place asta. Totuși, ieșirile in oraș, ieșirile dese, ieșirile târziu … astea încă nu își au rostul.
Sfatul pentru niște părinți, care aveau un copil rebel la 14 ani, a fost sa îl recâștige pe copil in compania lor. Sa ii arate ca si cu ei poate fi încă distractiv, si interesant. Adolescenții caută coomrpaia altor adolescenți, dar ei de fapt își caută o direcție. Si semenii lor nu le pot oferi o direcție ci doar un simt fals de sens. Apartenența poate, dar nu direcție. Semenii nu au un compas moral clar dezvoltat, un vocabular, cunoștințe de viața si înțelepciune.
Lupte sunt si vor fi. Dar noi nu trebuie sa ne pierdem cu firea. Intuitiv știm ce e bine. Daca ni se si confirma cu încurajare, ca rostul nostru e sa rămânem într-o relație de atașament sănătos cu copii noștri, sa le oferim direcție, sa fim compasul moral si intelectual, sa ne facem si sa fim încă o companie plăcută, nu doar corectiva si sâcâitoare… exista încă speranța de bine. De pace si de plăcere.