De jumatate de an suntem pe acasă. Ne place sa călătorim, să ieșim din familiar, să ne aventuram în natură, în lume. Anul acessta a fost un exercițiu de răbdare, de rezistență, de perseverență și de credință.

Cu emoție și bucurie ne-am trezit devreme luni dimineața. Pentru Evelyn. Care abia aștepta grădinița, locul acela magic pe care ea cred că îl asemăna cu o zi de naștere de la Pahumi, unde mami era în apropiere, la un zâmbet și o îmbrațișare depărtare. 

Intratul în gradinița e tipico 2020, cu măști, cu stres muțit sub o pojghiță de normalitate. Evelyn s-a confortmat. A fost curajoasă. A intrat nesigură, a luat-o de mână pe Moni care a strigat-o pe nume și i-a spus că îi arată sala unde a învățat sora ei. Când am luat-o e la gradiniță, prima întrebare a surioarei a fost: – Ai plâns după mami? – Un pic dimineață. A răspuns Evelyn cu seninătate. Ne-a povestit despre tot ce le-a spus învățătoarea. Cu fraze întregi, cu nonșalanță, și cu fascinație pe alocuri. I-am confirmat curiozitățile. 

Ne-a spus că mai vine și mâine. Că așa i-a încurajat educatoarea. Dar spre seară s-a răzgândit. N-a mai părut convinsă că vrea să meargă. Stau în băncuțe ca la școală. Se joacă doar cu jucăriile desemnate lor. Mănâncă singuri la băncuțe. Îmi pare tare bizar și neplăcut pentru copii de 3 ani. A doua zi a plâns la triaj. N-a vrut să meargă. “Nu vreau” a tot repetat. Până am ajuns la ușă. Și a intrat ca un mielușel. A treia zi a plans în avans. Acasă. Cu o zi înainte. Mi-a spus ce nu-i place. Strictețea regulilor, copiii plâng, nu se pot juca împreună. 

Noi am hotărât să îi dăm o șansă acestei săptămâni. Își învinge frica, familiarizîndu-se cu învățătoarele, cu ritmul, cu locul. Dar o sa facem și pauze de cateva săptămâni.

Imi place sinceritarea și acuratețea cu care ne povestește experiențele ei de peste zi. Și se adaptează. Și se străduește. Și se bucură de prezent cum poate mai bine. M-a rugat fierbinte să o aștept acolo, în curte, lângă perete. Să stea doar puțin. Și să mergem repede acasă în Terra. Ascultă draga de ea. Și responsabilitatea e a noastră, să o auzim bine, și să ne pliem și după cererile ei cuminți și rugătoare. 

Cert este că amandouă fete sunt mai cooperante de cand am început școala. Somnul de amiază nu mai este un moft. Este esențial. Pentru amandouă. Și intrând în ritmul regulilor, refamiliarizându-se cu autoritatea școlară, acasă, cereile noastre par floare la ureche. Iată de ce, echilibrul dintre părinți și profesori are sens. 

Azi am fost în parc după școală. S-au obosit, s-au jucat, și-au consumat energia acumuată stând în bănci. Acum dorm amandouă. Iar eu apuc să scriu. Conrad apică să lucreze. 

Suprastimularea auditivă începe să scadă, să se regleză. Ah, ritmul vieții intrepatruns în societate. 

Vom răzbi, vom fi mai puternici, ne vom adapta, în această grozavă perioadă de covid. Iar copii noștri ne învață pe noi despre veselia vieții, despre traiul în prezent, ne amintesc să trăim, dacă avem urechi să auzim.