Pe site-ul copii.gov.ro sunt povești emoționate și reale și încurajatoare despre adopție. Majoritatea scrise în primii ani, poveștile încă proaspete, și în mod evident romantice. Dar după o vreme, chiar cu cele mai bune intenții, subiectul adopției se prăfuiește. Obosim de atâta atenție, de povara de a fi diferit, și vrem să ne ascundem, să ne odihnim în normalitate.
Când am adoptat nu visam la bebeluși, deși a tine în brațe un copil mic e tare îmbietor pentru brațele unor părinți care au așteptat mult timp această împlinire. Eu m-am visat mama de copii mari. Frica mea unică în acest demers a fost ca o să mi se strige în față ca nu sunt mama lor, și în consecință nu am nici un drept de replică.
Mi-a trecut această frică. Dar pe copii tot mari îi văd pe măsură ce ei cresc. Mă raportez la ei cu dragul simțit când aveau 3 ani și cu încredințarea ca devin adulți întregi, responsabili, împliniți, curajoși și asumați.
Au copii mei acum 12 și 9 ani. Am avut și perioade dificile, mai ales acum vreo 2 ani, din varii motive. Probabil epuizarea mea m-a făcut să privesc familia prin lentile cenușii, prăfuite. Pe de altă parte, oboseala mea a dus la o deconectarea, nu evidenta ci subtila și profundă. Deconectarea în familie, în relații e capul răutăților. Uneori ne protejăm și ne distanțăm când se cere prea mult, când absorbim prea multe emoții grele ce nu ne aparțin.
Am răzbit. Îmi amintesc ca îmi propuneam să îmi amintesc ce îmi e drag la copii. Era greu. Totul și toți mă iritau. Dar de plecat nu puteam pleca. Asta nu era o opțiune. Sau cel puțin nu așa cum îmi venea, să mă tot duc. Am găsit soluții de respiro temporar. Un weekend la bunici, un reset de liniște în doi, fără copii, fără nevoile lor, fără emoțiile lor. Am ieșit încet încet din iarnă – o iarnă lungă a relației noastre de familie încercate.
Nu îmi asum responsabilități care nu-s ale mele. Nu sunt eu Dumnezeu. Nu eu vindec toate rănile, eu doar ofer îndrumare, alinare. Si nu voi fi sursa copiilor mei de împlinire când devin adulți. Nici ei nu au fost și nu sunt sursa mea principală de împlinire ca om, și rolul de mamă mi-a extins perspectiva dar nu a devenit centrul vieții mele. Când prioritățile și identitatea noastră se amestecă, dăm de bucluc. Copiii ne ocupă mult din timp și atenție și energie. Și dăm cu bucurie și dedicare. Dar ei cresc și devin independenți- și e bine să le dăm drumul să își ia zborul să devină oameni asumați și împliniți dincolo de noi.
Cum ne pregătim pentru aceste transformări în timp ce rămâne prezenți și disponibili astăzi?