Mă întreb uneori daca e bine sa apar așa epuizată la întâlniri de lucru. Dar realizez cu îngrijorare ca asta a devenit modul standard de operare de câțiva nai. Unele zile sunt mai eficiente ca altele dar nu sunt predictibile. Totuși daca as aștepta sa fiu bine odihnita nu as mai merge sau nu as mai face nimic. Așadar, ne suflecam mânecile așa cum suntem si facem cât de bine putem.
După zile de musafiri din America, i-am lăsat dimineața la aeroport si spre seara ne-am întâlnit într-un apartament primitor sa punem anul MomCo la cale: trei femei din Cluj, trei din Timișoara si trei din Baia Mare. Am trecut peste finanțe si cum a decurs anul MomCo ce se încheie, summitul din martie de la Valea Drăganului, ce grupe noi s-au format, care grupe s-au închis sau fac pauza. Doua reprezentate MVT vor merge la MomCon in Orlando si săptămânile astea doua au interviu la ambasada SUA pentru viza. Și tocmai am primit vesti ca una din ele a luat deja viza.
Am privit in urma la impactul Social Media si cum sa continuam prezenta noastră online într-un mod ziditor, care inspira la acțiune, la alăturare, si nu la invidie. Multe mame au aflat de MomCo prin social media si au început propriile grupe. Când mamele se întâlnesc avem parte mai mereu de bunătăți culinare. Dar nu mâncarea sau decorul sunt esența întâlnirilor. Si nu acestea ar trebui sa fie centrul atenției. Ci poate un cuvânt de încurajare, un mesaj cu miez, o revelație.
La sfârșitul săptămâni Nadia va merge la Cernăuți la mamele MomCo din acea zona a Ukrainei sa le încurajeze prin cuvânt împreună cu Maura, o mentora MomCo. Le purtam in ruga pentru ca atacurile rusești au ajuns in mod neașteptat așa aproape de granița cu România si Moldova. Ne-am rugat. Si ce har sa ridicam voci spre cer împreună.
Am discutat si despre evenimentele ce urmează sa le avem pana la sfârșitul anului. Încă suntem in curs de găsire a unei locații pentru conferința pe Cluj, pe 18 Octombrie. Speram la Eclesia. Liderele din Cluj de asemenea urmează sa se întâlnească pe 13 Septembrie. Dar cea mai mare parte a conversației de sâmbătă a fost dedicată planificării Conferinței pentru Lidere la Păltiniș: 21-23 noiembrie. Un weekend de echipare, cu mai multe vorbitoare si idei faine de creștere spirituala si dezvoltare personală, dar mai ales încurajare in comunitate.
In timpul prânzului am încercat un joc de cunoaștere specific temei anului: Make it awkward (Fii stânjenitor de autentică) și anume “Povesti jenante”. Am ras cu lacrimi deși nu credeam ca avem povesti îndeajuns de ciudate care pot fi împărtășite. Nu cred ca avem practica acestui fel de transparenta fără un aparent rost. Si totuși, a pași in vulnerabilitate sa fii văzut deplin, sa faci haz de necaz, sa fii autoironic, dă vorbitorului un soi de putere si de libertate cu gust savuros.
Am mâncat pizza si pufuleți, fructe într-un sezon tare dulce si rodnic si am povestit pana mult prea târziu in prima seara. Noi clujencele am mers acasă si fetele din afara Clujului au rămas sa se odihneasca la apartamentul închiriat pe weekend. A doua zi am mers la Grădina Botanica si ne-am plimbat printre flori, prin sere si printre cactuși. Am povestit de viața si copii si am visat cu ochii deschiși la viitor.
Am ajuns sa îndrăgesc cu bucurie aceste mame pe care le cunosc tot mai bine pe măsură ce trece timpul. Sunt onorata sa ma număr printre ele si sunt impresionata de hărnicia, creativitate si dedicarea lor, fiecare cu darul ei. Dar in timp ce doresc sa continui sa slujesc, simt cum brațele îmi cad de oboseala, si mintea da rateuri. Nu îmi mai găsesc cuvintele in românește, când amestec zilnic vocabularul si nu mai pot traduce decât cu eforturi mentale mari. Uit despre ce vorbeam. Ma apuc sa scriu si uit esența a ceea ce doream sa transmit.
Credeam despre mine ca mi-e ușor sa trasez limite, sa setez așteptări, sa spun nu si sa îmi cunosc propria minte. Dar ca si părinte am șters multe limite personale de reziliență si responsabilitate. Apoi ca si voluntar ma trezesc ca fac peste tot câte un pic sau mai mult. Și când se suprapun cerințele, ma simt copleșită. Nu cer ajutorul cu ușurință pentru ca ma identific cu ceilalți si proiectez propria mea oboseala asupra lor. Si chiar gândul de a ma retrage pentru o vreme din diferite proiecte, ma gândesc cu strângere de inima la cine va prelua responsabilitățile lăsate de mine.
Dar daca m-aș retrage un sezon, cum ar fi? Nu-mi vine sa cred ca asta chiar ar fi o posibilitate. Mă simt prinsă de propria nesiguranța. Dar îmi amintesc ca am libertate. Aș vrea să am în jur oameni care chiar aud ce spun și mă ajută să iau decizii grele de pauză, fără să mă simt vinovată sau îngrijorată de posibile pierderi.
Acum ca m-am odihnit o zi îmi amintesc câțiva manageri înțelepți care îmi spuneau ca pot sa îmi iau concediu liniștită. Munca nu se termina niciodată. Atunci când urma sa fiu promovata am fost încurajată să nu privesc în urma, ci înainte. Cine și cum va prelua munca mea lăsată in urmă, nu e responsabilitatea mea.
Și fără excepție eram încurajați să nu lucram de acasă. În lucrul voluntar mesajele și telefoanele sunt fără limite de timp, de weekend, și simt ca nu am un buffer de așteptări. De asemenea, când spun că nu pot, parcă trebuie să mă justific mai des și mai mult. Doamne dă-mi curaj să îmi asum o pauză.