Mă simt trista. Zice a mea, cea de 5 ani.
De ce? Întreb.
Nu stiu. Răspunde ea sincer.
Apoi mă invită să stau cu ea
la somnul de amiază.
Îmi așez capul pe perna ei,
Și zâmbim nas in nas.
Îi spun apoi o poveste,
poem inventat
care pe loc rimează.
Ulterior nu mai.
Tristețea aleargă din urmă.
“Așteaptă-mă!” Strigă ea sfârșită.
Iar tu oprește-te!
Privește-o in ochi.
Așteaptă. Si întreab-o.
“De unde vii? Si ce dorești?”
Întreab-o!
Aștept și eu aici tine.
Iar ea te prinde din urmă
Gâfâind.
Surprinsă că o vezi.
Că o privești cu drag.
Și îți Răspunde
“Atât am vrut.
Să mă reCunoști.
Drum bun.”
Tristețea e frumoasă.
Ca ploaia rece de toamna.
Nu stă la nesfârșit.
Dar cât e ea, las-o sa fie,
apoi să treacă.