Un subiect de altfel tabu. Tristețe, descurajare și neajutorare. Iritabilitate sau panică. Perspectiva mea de iarnă, în tandem cu tratarea subiectului azi la întalnirea mamelor de preșcolari. 

Cu toții simțim și emoții așa numite negative. De altfel, un om sănătos are un spectru larg de sentimente. Diferența o face acceptarea și gestionarea lor. Cu atât mai mult, abordarea acestui subiect este importantă, cu cat avem oamenii noștri mici în grija, în formare. Felul cum ne relaționam noi la viata, le influențează abordarea lor. 

Și dacă vorbim despre depresie, musai să vorbim despre empatie. Musai!

Sincer însa eu am învațat mai multe de la fiica mea, decât am invațat-o eu pe ea. Eu o învăț sa înțeleagă și să eticheteze emoții, ea mă învață să iubesc natural și cu toată ființa. Înainte mi-era greu că nu știu ce să spun în fața durerii, a neputinței, a fricii. Acum tac fără apăsare lângă tristețe și aștept. Și călătoresc cu pași mici. Și nu-mi mai e frică. E de altfel fascinant. Să îmi simt si să îmi accept propriile trăiri, ca secundare, in raport cu un altul, care trăiște ceva intens.

Am aflat astfel că atunci când sunt dispus să merg o extra milă, să ies din mine, am mai mare încredere ca și altcineva ar fi dispus să facă asta pentru mine și cu mine.

Of, disconfortul față de furie, față de dezamagire, față de durere… nu învățăm îndeajuns de devreme să-l gestionam. Și singuri, într-un vid, nu putem. 

Mama mea ma lăsa să plâng. Îmi zicea că plânsul mă racorește, și mă bineptimea cu emoția asta. Așa a știut ea să gestioneze plânsul meu, și bine a făcut. Cât de des auzim adulți sau părinți spunând altora sau copiilor “hai, nu mai fi supărat, n-ai nici un motiv să fii trist, nu mai plânge, n-ai de ce să-ți fie frică”. Când eram de vâsta fetiței mele i-am cerut mamei să mă lase să mă supăr. Și apoi să-mi treacă. Și ea m-a lăsat. 

Unii adulți au predilecție către izolare si depresie, și în același timp se luptă cu diferite medii de neacceptare. Însă eu sunt de parere ca nu e niciodata prea tarziu sa ne cerem drepturile. Dreptul de a fi auzit, de a fi lasat să simți ce simți. Ca să te înțelegi mai bine în primul rând. E adevarat că e cel mai dureros când ni se întoarce spatele sau suntem judecați în contextele unde ne-am aștepta la cea mai multa empatie si acceptare și intelegere. Și ma gândesc la comunitatea cea mai apropiata noua, de la soț, copii dezvoltați emoțional, părinți, prieteni, biserică, până la societate în ansamblu.

Depresia nu e un păcat. Biblia ne încurajează și ne îmbărbătează, în vreme ce validează existeța luptelor spirituale, ale inimii și minții. Ioan14:27 “Vă las pacea* , vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să** nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Printre oamenii mari care s-au luptat cu propriile descurajări, frici, zdrobiri au fost David, Ilie, Iona, Iov, Moise, Ieremia (celui din urmă, până și cartea lui se intitulează Plângerile lui Ieremia). Iov, prin Cartea lui, a dat o voce durerii mele cu mult timp în urmă, la fel și David prin Psalmi. 

Un număr destul de mare de oameni apropiați mie sunt diagnosticați cu depresie bipolară. Cei care trăiesc în contexte care nu stigmatizează această condiție, nu mai poartă o povară în plus. Ușor nu e. Sunt convinsă. Dar abordarea bolii, informarea celor din jur, anticiparea suișurilor și coborâșurilor în funție de simptome, tratarea, autocunoașterea și grija de sine, toate pot conduce la gestionarea eficientă a depresiei. 

Descurajarea, depresia sunt un simptom. Sunt un semnal de alarmă. Adesea noi adulții ne găsim limitele fizice și psihice, dar le tot tatonăm. Unii avem putere mentală să depășim adversități, în vreme ce alții oferim aceleași soluții care au funcționat cu noi. Dar nu e mereu eficient. Fiecare vine cu un bagaj genetic și experiențial. Eu de exemplu am crescut cu mesajul să nu-mi plâng e milă. Dar sfatul sau abordarea asta n-au fost resimțite ca un bandaj rapid ca să acoperim emoții și să se scape de mine. A funcțiopnat și l-am incorporat în modul meu de a gândi. Însă de departe, o singură dată am simțit diferit cuvintele astea. Înainte să mă simt auzită sau înțeleasă, s-a trecut prea repede la “îmbărbătează-te”, când am avut nevoie doar să fiu înțeleasă. Am plâns un râu de tristețe și singurătate atunci. Dar a trecut și ăla. Și am învățat din el.

Faptul că nu ne putem pune în papucii cuiva, nu înseamnă că papucii nu există. Empatia necesită practică și răbdare. Iar eu, cea rezilientă, echilibrată, rațională, am a doua șansă la practicarea empatiei datorită fiicei mele. Cea sinceră, empatică, transparentă, dezinvoltă. 

E cadrul perfect să aduc vorba și de depresia post adopție. Mai nou se acceptă, se validează, se discută despre depresia post partum. Într-o anumită măsură aceste două se suprapun, mai puțin schimbările hormonale tranșant diferite la mama biologică față de mama adoptivă. Însă iată ce avem în comun: Tiparul Mitului. Învățăm un lucru. Credem un lucru. Se naște în noi o așteptare. Așteptarea nu se împlinește. Suntem dezamăgiți și ajungem la disperare. În toate acestea dacă ținem totul în noi (nu vorbim, nu cerem ajutorul, nu le scatem la lumină), îngrijorarea, dzamagirea și disperarea cresc exponențial. 

Din lista asta mi-au sărit în ochi așteptările. Așteptarea că o să simt altfel, că o să am resurse mai mari de energie, de răbdare, că o să-mi răspndă altfel copilul la atașament, muncă, și dedicare. Că ceilalți or să mă/ne înțeleagă. 

Soluția este ajustarea așteprărilor și scoaterea lor la lumină. Cred că toate mamele adoptive au trecut printr-o formă de depresie post adopție. Cele mai bine pregatite au fost cele care au experiență în a aștepta neașteptatul. (en. Expect the unexpected.)

Nu suntem singuri. Emoțiile pe care le ascundem și de care ne e rușine, capătă putere. Să căutăm comunități de oameni cu care avem lucruri în comun, prieteni și îndrăznim să ieșim la lumină. Să ne aerisim mințile, să procesăm, să ascultăm și să ne deschidem.