Un success tacit – premeditat. M-am gândit mult la cum mă voi simțit la sfârșitul ședinței cu părinții. Mi-am făcut scenarii la ce aș zice, dacă m-aș justifica sau nu, sau aș oferi câteva clarificări, cu umor sau sec – și mi-am dat seama ca nu contează. Ci contează doar sa nu ma las pradă presiunilor sa continui in rolul de casier. Deși mă gândesc cu drag la profesorii pe care i-am bucurat cu slujirea mea în acest an.
Nu este un simplu “da” la ședință. E o decizie ce atrage după sine ore întregi de lucru si responsabilități. De la auxiliare pentru diferiți profesori, la plasarea comenzii, la acceptarea pachetului si livrarea la școală. Apoi excursii, si banii de fond, si săptămâna verde si cea altfel. Casierul are nevoie sa fie clar in comunicare, asertiv, disponibil, abordabil, comunicativ cu diverși oameni care livrează servicii si bunuri.
Nu e un job ușor, dar un părinte se încumetă la aceasta responsabilitate știind că e pe o perioadă determinată. Anul acesta am simplificat încet încet multe aspecte din programul meu – dar era atât de plin ca a renunța doar la una doua responsabilități nu se simțea nici o diferență. Recitind unde eram acum un an îmi dau seama ca vara trecută si începutul de școală arată identic. Doar ca îl resimt altfel. Deși vara a fost mai plină ca niciodată.
Doamne îți mulțumesc pentru aceasta izbândă. Altcineva a preluat rolul de casier. Oricum aș fi făcut, puțin disconfort s-ar fi resimțit la aceasta predare de ștafeta. Poate doar un anunț clar in prealabil către diriginta ca ma retrag. Dar nu am vrut sa fiu dramatică. I-am anunțat pe părinți din vara, si asta mi s-a părut îndeajuns de benefic pentru rezultatul final.
E mai bine să le fie oamenilor dor de tine decât să aștepte cu nerăbdare să scape de tine.
Asta e mantra mea în etica de lucru. Să muncesc excepțional, să întrec așteptări, să anticipez nevoi ca atunci când e timpul să plec mai departe, să mi se simtă lipsa. Să aleg eu când ies din schemă.
Și că tot suntem la un liceu creștin, încă din vechiul testament oamenii erau îndemnați ca la fiecare 7 ani sa lase pământul sa se odihneasca. Mai ales cel roditor. Să-și recapete resursele ca sa continue sa rodească in viitor. Dacă Domnul se îngrijește astfel de un pământ, de țărână, cu atât mai mult îi pasa de o fiică ce lucrează cu toată inima și cu hărnicie în orice îți asumă.