Subiectul adopției este atât de comun în casa noastră. Și când apare în compunerile fetelor pentru școală, și le întreb despre ce au vrut să spună ici colo, răspunsurile vin la pachet cu seninătate și umor și debit verbal.
La început, după ce s-au așezat lucrurile acasă, am adus eu vorba de adopție. Nu a fost confortabil dar am știut în adâncul ființei mele ca e necesar. Am bătătorit drumul și m-am asigurat ca și ele sunt familiare cu el, toate turnurile, toate popasurile. Pe măsură ce cresc se extinde aria de explorare. Dar încă uneori inițiez conversația punând întrebări deschise.
La o întâlnire cu mame mai proaspăt adoptive, am fost întrebată dacă nu e dureros să tot scot în evidență faptul ca ele sunt adoptate. Nu le fac oare să se simtă pe dinafară în familie?
Niciodată nu mi-a trecut prin cap asta. Dar am reflectat la inima și atitudinea, și intențiile cu care aduc vorba de adopție. Interior sunt convinsă ca ele se gândesc la adopție și când nu vorbesc despre asta. De ce să nu fiu eu cea cu care ele își procesează gândurile și frământările?
Și le întreb, și le ascult, și le spun ce cred eu despre identitatea și valoarea lor, și mă delectez în unicitatea lor. Iar povestea lor e importantă cu toate suișurile și coborâșurile. Răzbim împreună.
M-am gândit la o analogie pentru felul în care aduc vorba cu fetele despre faptul ca sunt adoptate, și de ce inițiez eu conversația.
Adopția ca o rană în proces de vindecare. Să zicem un picior bandajat.
Pentru unii a fost o amputare, alții poate au pierdut din masa musculară, pentru alții doar o rană adâncă. Și poate sub bandaj mai sângerează. Chiar dacă pare vindecată, cicatricea rămâne.
A-i întreba cum se simt, a recunoaște bandajul, a pune mâna să vedem dacă e fierbinte. Așa vad eu inițierea de conversații despre adopție. A schimba bandajul și a da cu alifie. Totul cu răbdare și dragoste și empatie. “Te mai doare? Cum se simte piciorul?” Hai să mergem mai încet să nu te obosești pe alocuri.
Copiii citesc mult printre rânduri. Disconfortul nostru, sau frica să nu îi deranjăm cu întrebările, sau poate chiar ne deranjează pe noi “rana”, să o vedem, să o știm, să primim întrebări de la străini despre ea.
Faptul ca noi nu avem nici o problemă cu “piciorul” și putem alerga în voie, nu ne face diferiți sau ne descalifică din a-i întreba cum se mai simt, ce gândesc. Aducând vorba aerisim gândurile, aerisim “rana”.
Învățăm sa comunicam. Sa empatizăm. Sa ajutam. E un proces… mai ales ca si copiii cresc, si perspectiva lor evoluează, si provocările se schimba pe măsură ce propria lor identitate se șlefuiește si se formează.