Le ascult cu atenție deplină și mă minunez de generozitatea și smerenia acestor mame. Mi se pare absolut ironic ca după ce împărtășesc toate câte le fac, se întreabă cu absolută sinceritate dacă sunt mame îndeajuns de bune pentru copiii lor. Răbdarea întinsă, nevoile lor, creșterea noastră și a lor, ne dăm silința, cu toată voința și inima și puterea. Și totuși eșuăm uneori. Ne irită mofturile lor sau impulsivitatea sau cerințele …iar noi ne punem pe locul 2. Și nu ne gândim de două ori.
Noi înșine ne vindecăm de traumele intergeneraționale… altele decât traumele copiilor, spiritul orfan, frica de abandon, mă iubești și dacă sunt greu de iubit?
Respingere, jelire, doliu. Întrebări fără răspuns. Si dorința noastră deplină sa alinam si sa suplinim, si totuși sa nu ajungă tot ce avem noi de oferit.
Suntem noi de-ajuns? Suntem noi părinții de care au nevoie copiii noștri? Daca prin răbdarea noastră limitata, facem mai mult rău decât bine. Copiii nu vor confirma sau afirma deciziile noastre. Bâjbâim prin întuneric, conduse de un instinct matern puternic si ne ajutam unele pe altele sa dibuim destinația.
Fricile sau sentimentul de inadecvare nu ma mai încearcă – au trecut zece ani de când am început pe acest drum si acum copiii mei așezați si conștienți de sine, de propria poveste, de identitatea lor in societate si in Hristos… eu nu încerc sa le controlez doar înlesnesc conversații si trăiesc propria mea viața si poveste deplin si asumat. Iar ai mei, pe lângă mine, au loc cu toate emoțiile lor, si căderile si realizările, sa se construiască si sa se definească. Asta e libertatea pe care mi-o asum. In Hristos. Sunt om. Cu imperfecțiuni dar si cu o credință nestăvilită care poate muta munții. Așa o resimt. Si așa o transmit mai departe. Fără falsă modestie.
Săpăm adânc. Pâna dăm de izvoare.
Suntem împreună si totuși fiecare pe drumul ei.
Când ne rugam pentru cei ce nu ne-au făcut bine copiilor, direct sau indirect, si iertam si facem loc vindecării, nu de la noi dam din binecuvântare. Ci Dumnezeu Tatăl e cel bogat si generos care da cu mână largă. Indirect noi primim înmiit har. Atunci de ce nu am pune o vorba buna si pentru cei pierduți, si indurerarti si uitați.
Ascult cu atenție fiecare poveste. E un sezon – poate peste zece ani nu o sa avem despre ce vorbi – dar prieteniile formate acum vor avea rost si loc încă. Ne leagă ceva mai mult decât adopția. E o chemare, un instinct, o frângere care înnobilează. Printre lacrimi si zâmbete …ne vedem luna de luna.