Învățătorul meu era obosit de copiii. Avea metode clasice de predare dar nu mai avea răbdare și nici drag de școală.
Nu le-am spus părinților că-i lovește pe colegii care nu știu, sau îi pune să meargă în genunchi în jurul clasei în pauze, dacă n-au răspuns corect la ore, sau să petreacă pauză în genunchi cu caietul în mână și fața la perete. Să recitească lecția dacă s-au încurcat la citit. Am stat și eu o dată în genunchi, când m-am fâstâcit la citit problema pe care o rezolvasem corect dar aia n-a contat.
Am simțit pe pielea mea rușinea de a sta în genunchi. Și disconfortul fizic. Și râsul colegilor în ceafă. Cea mai bună lecție despre ce s-a întâmplat în acei patru ani și efectele pe termen lung a încrederii de sine, sau a încrederii în autoritate. Nici unii n-am spus părinților pentru ca nu credeam ca va face vreo diferență. Poate ni se va confirma ca era vina noastră, sau vom atrage alte consecințe din partea învățătorului. Am tăcut. Nu ne-a întrebat nimeni dacă suntem tratați cu respect. Sau dacă suntem hărțuiți de colegi.
Ieri fiica mai mică mi-a spus ca un coleg s-a expus indecent în timpul orei. Jumătate de clasă l-a văzut. I-au spus profesoarei. A rămas ca i se va spune și directorului dar nici măcar învățătoarea n-a aflat de incident câteva zile mai târziu.
M-am sesizat și am rugat-o pe mămica băiețelului să cerceteze cu înțelepciune și curiozitate ce s-a întâmplat.
Deja e târziu. A trecut un an fără consecințe reale sau limite clare impuse, și copiii noștri încep să creadă și ei (ca și noi când eram mici) ca adulților nu le pasă sau nu pot face nimic concret să-i protejeze, să-i asculte, să le facă dreptate, sa-i învețe de bine.
Am crezut că un grup mai mare de băieți doar deranjează la ore, dar situația degenerează tot mai mult, cu acțiuni și cuvinte deplasate și atitudini de sfidare.
Nu vreau să mai insist asupra incidentului cu fiica cea mică. Ma bucur ca mi-a spus și i-am mulțumim a doua zi. Dar realitatea e că se întâmplă mai des decât conștientizăm ca adulți sa se expună indecent din motive bolnave. Acum cât sunt mici simt că pot oferi empatie și susținere. Este și acesta un strigăt de ajutor. Un semnal de alarmă. Pe măsură ce copiii cresc, din păcate victimele pot deveni abuzatori, iar noi trebuie să punem limite tot mai ferme. Datoria mea principală este siguranța fiicelor mele în timp ce le învăț despre curaj.